din proză @ EgoPHobia #19

Written by


anunţam că în EPH #19 vom avea un fragment în exclusivitate din romanul “soni” de andrei ruse, care stă să apară la editura tritonic. o bucată din el puteţi citi mai jos

fragment pentru EgoPHobia, din #09. bob dylan e normal

în mai am intrat în depresie sau m-am pierdut de tot. pe lângă frustrantul sentiment de singurătate asociat aiurea cu sperietura de moarte, a fost la început a treia şedinţă de chimioterapie la fundeni.

mi s-a oprit inima pentru câteva secunde atunci. doctorii mi-au spus că e normal să am astfel de reacţii, că substanţele folosite în tratament atacă printre altele şi organele vitale. l-au numit preinfarct.

m-au mutat la reanimare pentru supraveghere intensă, două zile până când li s-a părut că totuşi n-o să dau ortul popii chiar aşa de curând.

nu am avut voie să ies din salonul ăla şi oricum, având în vedere starea mea fizică, ca să nu mai zic şi de zecile de aparate la care eram conectată sau de pumnii de medicamente pe care mi vârâseră în gură şi direct în vene doar ca să devin o legumă, nu aş fi reuşit nici în ruptul capului.

ştiam că totul era pentru binele meu, dar cu fiecare minut petrecut în spital simţeam că pierd timp preţios. bine, vorbim de acelaşi timp căruia nu-i găsisem pâna atunci nicio utilitate în afară de futut şi scris.

m-au lăsat să mă piş în păhărele de plastic de unică folosinţă pe care le aruncau apoi fie dana, fie mai des, o asistentă. mă simţeam mizerabilă din cauza asta. mi-era efectiv jenă, mai ales când umpleam câte două-trei pentru că eram în acelaşi timp forţată să dau pe gât trei-patru litri de apă pe zi.

te-ai gândit vreodată cum ar fi să nu te poţi nici măcar pişa fără ajutorul cuiva?

uneori mă mai gândeam la paul şi eram liniştită că nu îl târâsem şi pe el prin toate astea. alteori îmi doream pur şi simplu să-l văd cum se macină, să-l văd tremurând de groaza de a mă pierde de tot şi de incapacitatea de a face ceva.

cum ar afla vestea? alo? salut dana, ce mai faci? paul sunt. uite vroiam să te rog dacă poţi, dacă ai timp să îi spui soniei să… nu, nu ştiu nimic de ea, că nu mi-a răspuns de luni bune la telefon, d-aia te-am şi sunat pe tine… aha… de ce, s-a întâmplat ceva grav?! cum?! cum adică a murit săptămâna trecută?!

cred că m-aş fi simţit mai răzbunată dacă ar fi aflat aşa. şi automat dacă n-ar mai fi putut să aibe ultimul cuvânt.

dacă după moarte am putea să mai stăm pe-aici, ca o fantomă, să vedem reacţiile celor din jur, ar fi genial.

îl ultima zi la reanimare a murit unu’ în salon. avea mai bine de şaptezeci.

şi ce crezi că s-a întâmplat? l-au lăsat acolo patru ore! patru ore, timp în care ne-am ţinut nasul acoperit cu ce cearşafuri sau tricouri de schimb mai găseam. era infernal de cald! cred că şi mortului i-ar fi fost ruşine, la fel cum fusesem eu cu paharele mele de plastic.

i-au pus o icoană pe piept, l-au deconectat şi au dat telefon familiei. apoi familia, nevastă-sa probabil, o băbuţă tot cam pe la şaptezeci, ruptă total de peisaj, în loc să-şi ia mortul sau să-l plângă, a trebuit să meargă prin n birouri să completeze n acte.

le-a completat săraca, oricum nu a înţeles nimic din ele, de parcă ar fi fost ceva de înţeles. plângea într-una şi se scuza că nu putea să-l ia mai repede şi că trebuie să suportăm să-i vedem cadavrul şi să-i simţim mirosul. puii mei! în loc să-şi vadă de îngropăciune sau mai ştiu eu ce, trebuia să-l scuze. ca pe un copil neastâmpărat şi obraznic, comparaţie e exagerată cred.

Posted on: September 25, 2008

Filed under: EgoPHobia

Comments

Add a Comment

Name *

Mail *

Website