Tiff – Ziua 2

Posted by Ştefan Bolea On June - 3 - 2012

The Substance: Albert Hofmann’s LSD (r. Martin Witz, 2011) – primul film de la TIFF la care am văzut sala plină şi pe bună dreptate! Un documentar despre substanţa care esenţializează sinele, misteriosul LSD. Pelicula regizată şi scrisă de Witz atestă vremurile eroice ale cercetării psihiatrice consacrate LSD-ului: prin administrarea acestui drog, se crea o psihoză-model şi exista credinţa că provocând experimental psihoza, vor fi create condiţiile vindecării ei. Schizofrenia, Sf. Graal al psihiatriei, ar fi putut deveni istorie. Stanislav Grof, iniţiatorul psihologiei transpersonale, Timothy Leary, profesorul de la Harvard care a fost dat afară pentru că recomanda studenţilor să experimenteze cu LSD-ul, Ken Kesey, autorul cărţii-cult Zbor deasupra unui cuib de cuci şi Albert Hofmann, cel care a izolat în 1943 substanţa, sunt câteva din starurile acestui documentar. Acum administrarea medicală a LSD-ului este mult mai controversată pentru că „sistemul” a reuşit să-l demonizeze în anii ’70. Se oferă (şi asta mi se pare cinism pur) doar bolnavilor de cancer care au simptome depresive şi anxiogene. Nu-i de ajuns să fii pe moarte ca să primeşti legal LSD, trebuie să fii şi (aproximativ) nebun! Până la urmă, problema fundamentală a consumului de droguri se pune în următorii termeni: vrei să alterezi realitatea sau percepţia asupra ei? Cu addenda că, dacă e să dăm crezare consumatorilor, revelaţiile pe care le dobândim prin alterarea percepţiei influenţează însăşi realitatea. Punct slab al filmului: sunt oarecum ignorate trip-urile negative. Sau vrea să spună scenaristul şi regizorul că sunt doar un mit? Nu ştiu dacă e aşa – îmi amintesc de reflecţiile lui Huxley din Porţile percepţiei, care arăta că encefalograma creierului unui bolnav de schizofrenie este similară cu cea a unui consumator care are bad trip. Care este adevărul? Vei lua pilula albastră sau pe cea roşie?

Oslo, 31 august (r. Joachim Trier, 2011, Norvegia) este cel mai puternic film pe care l-am văzut la acest festival (până acum) şi primul căruia i-aş da 5 stele din 5 posibile. Povestea unui tânăr care îşi vindecă dependenţa de droguri într-un centru de reabilitare dar care nu poate să fie vindecat şi de boala sufletească de care suferă. Am putea spune că există o lege a firii, una contra-darwinistă (the weak will survive) iar această lege constată că tocmai cele mai strălucite exemplare au un imbold inerent spre auto-distrugere. Ce le oferă societatea celor care trăiesc la polii fiinţei sau la ecuator? Puşcăria, ospiciul sau supradoza de heroină. Există o relaţie de mutuală excluziune între excelenţă şi mediocritate, a cărei singură excepţie pare să fie Goethe. Cel mai bine se vede discrepanţa dintre cei străluciţi şi mase în tabloul lui Friedrich, Călător deasupra mării de ceaţă. Cel ales este înclinat să depăşească buza prăpastiei şi să se arunce în vid. Uneori adaptarea nu este o opţiune. De ce oraşul Oslo este personajul principal din filmul lui Trier? Pentru că Oslo, cu toate parcurile, pădurile, autostrăzile şi cu toată poleiala benignă a burgheziei care a dat de petrol, este, cum „spunea” Ulver, Perdition City. Să trecem dincolo de faţadă, Oslo este vampirul, Moloch care ţipă după sacrificiu. Dincolo de determinarea spaţială, 31 august e ultima zi de vară (şi nu există o vară mai plăcută ca cea norvegiană) – ne îndreptăm spre iarna polară, când la ora 3, luna va răsări odată cu depresia!

Taxi Driver (r. Martin Scorsese, 1976). Ce se mai poate spune despre acest film fenomenal? Un ascet nihilist se pregăteşte să devină arma supremă şi eşuează într-un masacru minor, melodramatic şi burlesc. S-a mai observat că New York-ul este personaj în acest film şi aş spune că seamănă cu Moscova celor de la Rammstein, o urbe malefică, pragmatică, care te pune să plăteşti şi pentru cel mai mic lucru oferit. Un New York pregătit pentru noaptea întunecată a sufletului. Travis Bickle (De Niro) este un alienus, un neadaptat, un fel de monstru, prins între două lumi. Remarc şi calitatea scenariului (Paul Schrader), care transmite un mesaj deopotrivă filozofic şi elementar: trebuie să lupţi, prin orice mijloace, chiar şi infern. Până acum nu mi-am dat seama ce mult seamănă Fight Club cu Taxi Driver: de la insomnia cioraniană a personajului principal, la proiectul de distrugere a societăţii şi, mai ales, la freza ciudată pe care şi-o aplică anti-eroul în momentul când ajunge la Ground Zero. Încă două idei: conversaţia cu Iris (Jodie Foster la 14 ani) mi-a amintit de Notele din subterană a lui Dostoievski, doar că acolo omul din subterană era mai malefic. Mai mult, de ce eşuează asceza lui Travis? Părea că se antrenează să-l „aranjeze” pe însuşi preşedintele universului (ca Tamerlan), nu un simplu senator, nu doar câţiva mafioţi. Legile citadine ale grotescului cer un deznodământ minor, pare să spună Scorsese. Masacrul pare izvorât din Beckett, nu din clasicii greci!

Ştefan Bolea

Leave a Reply