Tiff – Ziua 3

Posted by Ştefan Bolea On June - 4 - 2012

The Snowtown Murders (r. Justin Kurzel, Australia, 2011). Primul film de la Tiff pe care l-am simţit social înainte de a fi psihologic. Personajele, cu foamea lor obsesivă, cu locuinţele mizerabile şi promiscuitatea odioasă, fac parte din proletariat. După accentul socio-economic, producţia australiană se transformă într-o elegie a infracţionalităţii. După trauma abuzului sexual, urmează pentru Jamie (Lucas Pittaway) trauma participării la crime. Situaţia pare lipsită de ieşire (ca o menghină deterministă) pentru că ce-l împiedică pe Lucas să-i denunţe sau chiar să-i ucidă pe asasini? Laşitatea ori nevoia de obedienţă faţă de modelul patern? Tatăl asasin, Chronos-ul filmului, este John Bunting (Daniel Henshall), un criminal, care începe prin asasina şi tortura homosexuali şi narcomani, doar pentru a continua să scape de oricine este obraznic. Un indiciu că filmul va fi exagerat de violent apare când Jamie este obligat să ucidă un câine. Într-un mod pasiv-agresiv, scenele dure alternează cu intermezzo-uri lirice, care pe mine, personal, nu m-au impresionat. Oricum, focalizarea pe proletariat dă ideea (falsă) că infracţionalitatea se naşte din ignoranţă şi mizerie. Că nu este aşa au demonstrat-o Leopold şi Leob şi avatarul lor, Patrick Bateman din American Psycho.

Medalion Georges Méliès (Castelul Banffy, Bonţida). (Le mulţumesc aici prietenilor mei Liz & Gabi care m-au scos puţin din Cluj.) O locaţie perfectă, gothică, în care mergea un horror expresionist din anii ’20. Organizare destul de proastă – am aşteptat aproape o oră înainte de „a se drumul la bilete”. Nu înţeleg de ce s-a aşteptat atât. După obişnuita întârziere orientală de aproape jumătate de oră, am asistat la un spectacol narat de strănepoata lui Méliès, inspirata şi adaptabila Marie-Hélène Lehérissey, acompaniată de fiul ei, Lawrence Lehérissey, care a făcut nişte improvizaţii de jazz excelente. Filmele scurte ale lui Méliès, realizate între 1896 şi 1913, sunt oarecum infantile dar trezesc şi astăzi respectul. De exemplu, am văzut nişte efecte speciale fenomenale, mai ales în filmele în care Méliès îmbracă şi haina de actor principal şi interpretează un iluzionist. Naratorul are o partitură importantă în decriptarea acestor producţii, pentru că deseori mesajul este obscur şi nu înţelegi chiar totul. Mi-a plăcut îmbinarea între imagine, povestire şi jazz dar dincolo de regalul cinematic trebuie să plasăm decorul iniţiatic & întunecat al castelului din Bonţida. Are farmecul său deşi este inexplicabil că nimeni nu restaurează complexul. Urgent.

Ştefan Bolea

Leave a Reply