Tiff – Ziua 5

Posted by Ştefan Bolea On June - 6 - 2012

Mlaştina (r. Guy Édoin, 2011, Canada). Un alt film ratat din competiţie. Mlaştina, debutul regizorul canadian Édoin, este total neconvingător. Morala productiei: dacă ne-a lovit criza, ne cheamă pământul. Am primit lecţii nedorite despre moşirea unei viţici şi despre ingineria modernă a forării unei fântâni. După accidentul figurii paterne, acţiunea putea să se intensifice cu 200%. În schimb, ca în Kuma, revine tema substituţiei. Şi cea a complexului lui Oedip, pe care-l rezumă într-o formă clasică Jim Morrison: „father I’d like to kill you, mother I want to fuck you.” Iar banală şi lipsită de sens tema homosexualităţii infantile, care putea fi filtrată poetic şi care în producţia canadiană nu ajută cu nimic desfăşurării acţiunii. OK, ce să spun? Şi pe mine m-a afectat criza şi nu am venit din „munca” la EgoPHobia şi din cele 4 cărţi pe care le-am produs. Dar asta îmi dă o oarecare doză de libertate pentru că nu trebuie să mulg un stăpân. Personajele nu simt nici o eliberare, când mlaştina le suge venitul, dimpotrivă se comportă haotic, determinist şi psihanalizabil. Reacţia lor este oarecum normală – şi m-am săturat de cei care sunt blestemaţi de mediocritate. Mama este deprimată şi puberul deprimant. Străinul misterios n-are, în schimb, un aer melancolic dar şi traseul său e previzibil: unii are face şi mai mult pentru a avea acces la împreunare. El mizează pe cartea alcoolului (the way to the pussy leads through alcohol) şi a eficienţei masculine, dublată de performanţa economică. De ce vedem un film pe o temă atât de banală? Morala secundară: orice ai face, mlaştina te va înghiţi de viu. Numai că personajele noastre nu prea fac nimic.


Portocala mecanică (r. Stanley Kubrick, 1971). Filmul total. La fel ca Fight Club, filmul este structurat în două părţi: prima este dedicată violenţei, a doua – recuperării. Alex (interpretat genial de Malcolm McDowell), şeful unei bande de huligani, ce are ca specialitate bătaia şi violul (jaful fiind secundar), este un meloman autentic, ce iubeşte în special Simfonia a Noua beethoveniană. De la muzică (un hobby neobişnuit pentru un infractor) porneşte şi conflictul cu banda sa, care până la urmă îl trădează, Alex ajungând la închisoare pentru crimă. Apologia nihilistă a violenţei din prima parte e dublată de o enormă ironie, pe care o percepem dacă aplecăm urechea la coloana sonoră. Parodia lui Alex la interpretarea lui Gene Kelly a piesei Singing in the Rain poate fi cea mai bună scena a filmului: o combinaţie dintre balet, înzestrare fizică, violenţă, grotesc, abilitatea şi mândria de a fi un monstru şi superbie de animal de pradă. A doua parte e în esenţă un manifest anti-psihiatric şi o satiră a societăţii contemporane, esenţializată în simbolul Saturnaliilor: foşti infractori ajung poliţişti; homeleşii bătrâni sunt capabili să linşeze un tânăr; victimele mai primesc o palmă peste faţă în timp ce criminalii sunt integraţi în sistem şi primesc laurii. Mai mult, familia lui Alex probabil îşi bea ceaiul cu cea a lui Gregor Samsa. Totuşi să nu ignorăm mesajul sinistru ascuns sub masca grotescului: ce preferi, două săptămâni de iad pur sau doisprezece ani de purgatoriu? Alex alege iadul dintr-o clipită!

Citeşte aici ce scriam despre Portocala mecanică în 2004.

Stefan Bolea

Leave a Reply