Tiff – Zilele 6&7

Posted by Ştefan Bolea On June - 8 - 2012

Iron Sky (r. Timo Vuorensola, 2012, Finlanda, Germania, Australia). O parabolă a nazificării Americii şi o parodie la cel de-al doilea război mondial şi la cel din Iraq. Naziştii sunt caricaturizaţi (totuşi puţin mai multă cercetare nu strica) şi un model negru este adus în scenă (Christopher Kirby) pentru accentua desuetudinea diferenţei dintre spiritul arian şi cel afro-american. Naziştii au ajuns pe lună şi a prosperat, în ciuda faptului că revoluţia digitală a trecut pe lângă ei. Sunt capabili totuşi arme de distrugere universală, ca Götterdämmerung, ce ar putea găuri la propriu Terra. Dar naziştii, prin cultul lor ritualic pentru onoare, sunt „singurii pe care americanii îi pot bate în luptă dreaptă”, cum spune preşedinta Americii (Stephanie Paul). Filmul este interesant din perspectiva criticii nazificării Americii, ţara libertăţii va deveni (a devenit) o oligarhie, în care marketingul şi consumismul fac legea şi în care gustul pentru securitate primează în faţa libertăţilor personale. „Dacă ai bani, ce mânca şi infractorul este ţinut în cuşcă să nu ai emoţii când traversezi strada (dacă suspectul de terorism e ţinut în lesă în Guantanamo), poţi renunţa la dreptul la viaţa privată şi contrasemna Patriot Act.” Majoritatea autorilor de SF vorbesc despre dictatură atunci când se referă la forma de guvernământ din viitor. Probabil că suntem ultimii oameni liberi. Probabil că am fost. „Istoria se repetă întâi ca tragedie, apoi ca farsă” (Karl Marx). A recicla nazismul din coşul de gunoi al istoriei ca să fabrici trama unui film înseamnă a reactualiza nişte însemnări din Evreii, un popor de singuratici de Cioran. Mitodrama omenirii continuă, iar nazismul pare un eveniment minor dar şi o anomalie sistemică, ce schimbă conturul unor doctrine care au debutat în libertarianism şi egalitarism. „Might is right” – „statul e totul, eu sunt nimic”. Istoria viitoare a omenirii pare pre-scrisă în Întuneric la amiază şi 1984. Era să uit, m-a amuzat promo-ul la produsele Apple, în special la iPhone şi iPad. Cu un iPad se armează Götterdämmerung, arma destinată să distrugă planete. Să fie aici un mesaj subliminal?


Concert Laibach. Laibach s-au remarcat prin profesionalism şi prin respectul pentru public (concertul a durat două ore şi biletul a fost extrem de ieftin, semn că TIFF’ul ne-a cam făcut cinste). Ambianţa plăcută a holului hotelului Continental a fost potrivită, deşi, în ciuda pleonasmului, muzica celor de la Laibach pare făcută pentru hale. Din punct de vedere politic, un show oarecum neo-nazi + neo-anarhist, bineînţeles în sens ironic & parodic, la fel ca producţia Iron Sky, pentru care Laibach a facut soundtrack’ul. O uşoară tentă dadaistă în jocul performerilor m-a trimis cu gândul la Republica de la Weimar. M-a amuzat de pildă cover-ul după The Final Countdown, în care vocea gravă a solistului e foarte potrivită pentru ironie şi pastişă.

Alpii (r. Giorgos Lanthimos, 2011, Grecia) După briliantul Caninul, Lanthimos mai vine cu un alt hit. Faptul că oamenii plecau din sală cu priviri ultragiate spune mult despre obscuritatea şi aparentul ezoterism din Alpii. Este în fapt un film despre psihologia şi ingineria actorului, despre naraţiunile pe care le proiectăm şi rolurile pe care le jucăm pentru a supravieţui. Personajele principale preiau rolurile unor persoane decedate, pentru a alina nişte traume sau pentru a realiza în esenţă nişte psihodrame. Violenţa şi cultul perfecţiunii caracterizează această „sectă” de actori existenţiali, care îşi consideră rolul o chestiune de viaţă şi de moarte (vezi scena tentativei de sinucidere). Uneori scenele sunt monstruoase şi expun un sarcasm grotesc, ce pară să provină din Beckett şi Ionesco. Cred că filmul se poate înscrie în proiectul teatrului absurd din anii ’50, mizând pe incomunicabilitate, fractura discursului şi pe mister. O magie efectivă ia naştere atunci când joci rolul unei persoane, când devii afectiv acea persoană. Amuzant şi sinistru în acelaşi timp profesionalismul actorilor: faptul că-şi repetă rolul, că sunt pedepsiţi pentru devieri, etc. Misterul este captat şi de violenţa excesivă, atitudinea macho a protagoniştilor, capacitatea oarecum kafkiană de a pedepsi şi de a „omorî ca un câine”.

Hugo 3D (r. Martin Scorsese, 2011). Un film despre film. Mă simt cumva dator lui Scorsese pentru acest tribut lui Méliès, pe care recunosc că nu l-am gustat în totalitate, după cum se vede şi din cronica din Ziua 3. Mai mult, o producţie despre identitatea structurală şi metodică dintre film şi psihanaliză: vrei să visezi sau vrei să produci vise? Eşti visător sau chiar vis? Un film relaxant dar care are un substrat substanţial. Performanţa lui Cohen (principalul „comediant” al filmului) este credibilă – avem şi o poveste de philia puberală, ce are un aer proaspăt datorită celor două staruri în devenire, Asa Butterfield şi Chloë Grace Moretz. Nu înţeleg de ce Christopher Lee are un rol atât de mic; pentru mine, scenele în care joacă el sunt transfigurate (Jude Law nu merită menţionat). Din punct de vedere tehnic, o realizare ireproşabilă: ca să revin la psihanaliză, scenele viselor sunt superbe. Filmul lasă de dorit datorită sfârşitului lui moralist: ca laureat, Méliès încetează să devină un caz. Probabil Scorsese îşi proiectează o imagine ideală („wishful thinking”) despre propriul destin artistic.

Ştefan Bolea

Leave a Reply