Tiff – Zilele 8&9

Posted by Ştefan Bolea On June - 10 - 2012

Poliţistul (r. Nadav Lapid, Israel, 2011). Un fel de elegie a revoluţionarului incompetent. Filmul este structurat în două episoade, care intră în coliziune la punctul culminant. Primul descrie în detaliu viaţa unui luptător din trupele anti-tero. Am simţit că fac exerciţii pe centrul motor. La fel ca-n 300, elogiul trupului, dispreţul faţă de cei maladivi (care sunt folosiţi dar nu integraţi), cultul autoritar al paternităţii (şi altele) au toate ceva nazist. Cu ironia aferentă că acţiunea se petrece în Israel. După cum ştim din The Believer, nazismul (la fel ca satanismul) este o stare de spirit, nefiind condiţionata de determinării spaţiale sau temporale. Mai ales în primul episod, producţia lui Lapid (care a fost prezent în sala de la Arta) cade la montaj: informaţii redundante sunt strecurate, ce nu au legătură cu intriga sau mesajul filmului. Poliţistul ar fi câştigat la capitolul mister prin discontinuitate. Al doilea episod începe cu nişte punkeri aflaţi în exerciţiul distrugerii unei maşini. Faza amuzantă e că maşina distrusă aparţine Shirei (Yaara Pelzig), textiera unui grup de anarhişti, care se pregătesc de primul lor atentat. Shira n-ar putea fi supărată pe punkeri: dacă ei îi distrug maşina, ea vrea să distrugă întreg sistemul producători de bunuri. Scena care taie acţiunea oarecum previzibilă şi banală din primul episod este, retrospectiv, una din cele mai reuşite ale filmului. Cum să-i înţelegem pe anarhiştii moderni? Avem acces imediat la „lumea” lor în scena în care liderului grupului, creierul revoluţionar îl invită pe colegul lui, care se plânge că violonistul ambulant cântă prost, să ia vioara şi să dea el o performanţă superioară, dacă este capabil s-o facă. Ceea ce se şi întâmplă. Avem aici principiul un principiu acţional, cel al influenţării directe a realităţii, ce vrea să înlocuiască acceptarea pasivă, înţeleaptă şi resemnată. Originea acestui principiu se leagă de povestea lui Bakunin, care, observând o echipă de demolatori, ar fi pus mâna pe ciocan să dea o mână de ajutor. Este un principiu al filosofiei practice, ce lasă contemplarea pe mâna incapabililor. „If you want something done, then do it yourself”. Cele două grupuri se ciocnesc în final. Dacă stânga ar fi jucat atât de prost în cel de-al doilea război mondial, dreapta ar fi făcut joncţiune cu trupele din Japonia. Dar nu conflictul dintre nazism şi anarhism (termenii sunt folosiţi într-un sens foarte larg) sunt miza filmului: scena în care Yaron (Yiftach Klein) se uită la cadavrul blond al revoluţiei este îmbibată de o enormă nostalgie şi compasiune, „an unfinished simpathy”. Poliţistul este elegia anarhistului amator sau a radicalului neorganizat, care nu-şi dă seama că jocurile au cu fost făcute din prima secundă.

Swoon (r. Tom Kalin, 1992). Din nou despre amatorism în infracţionalitate. Leopold şi Loeb (povestea lor a inspirat celebrul Rope), doi intelectuali homosexuali evrei pornesc într-un quest care ar fi trebuit să aducă în aproprierea crimei perfecte. Eşuează lamentabil, chiar pentru standardele modeste ale poliţiei din 1923. Influenţaţi de Nietzsche sau nu, omoară un copil, oarecum din considerente intelectuale, pentru a-şi dovedi superioritatea de prădători. Filmul aduce în prim plan scandalul din epocă, discriminarea homosexualilor (şi a femeilor), opiniile fiziognomice ale oamenilor de ştiinţă de atunci, astăzi datate. Îl citez pe personajul lui Leopold, care spune în film că nu are compasiune pentru el însuşi. Nici nu o merită, el nu a fost discriminat ca semit sau gay, ci în calitate de criminal. Un asasin destul de imbecil de altfel, care a dovedit (încă odată) că realizarea practică a unei idei poate fi grotescă. „Dincolo de bine şi de rău” nu înseamnă să-ţi crăp capul pe stradă, ci că eu pot să-mi impun propriile standarde morale superioare moralităţii înguste a maselor. Înseamnă să lucrezi şi mai mult cu tine însuţi.

Gut (r. Elias, 2012). Un film rar, care introduce două argumente interesante. Primul: vrem să vedem oameni murind pe ecrane din complexul de superioritate al supravieţuitorului. Cel mort este într-o situaţie mai proastă ca tine, este un sclav (Sartre). Al doilea: filmul trebuie să te influenţeze existenţial, să-ţi schimbe viaţa, altfel e de prisos. Nu sugerez că ar trebui să-ţi tai venele după filmul perfect (un caz ideal), ci că un micron din structura ta interioară trebuie să iasă puţin din ţâţâni, altfel nu există katharsis. De altfel, arta trebuie să intre ca o baionetă în cotidianitate şi să te scoată din circuit. Ne e frică de ceea ce ne sparge habitudinile dar tocmai când ieşim din ciclul obiceiurilor suntem spontani şi trăim cu adevărat. O doză de pericol este inevitabilă. Altfel o viaţă dedicată job-ului şi circului mediatic, care-ţi spală creierul după o zi de muncă, este un adevărat coşmar. Mai coşmaresc mi se pare să te focalizezi pe muncă+bani+nimicuri decât să faci un film snuff.

Stefan Bolea

Leave a Reply