Tiff – Ziua 10

Posted by Ştefan Bolea On June - 11 - 2012

Înainte de toate vreau să-mi exprim insatisfacţia legată de spot-ul TIFF, regizat de Iulia Rugina (cel cu ţăranul cinefil), pe care l-am văzut de cel puţin 20 de ori. Nu poţi folosi piesa Răsăritul soarelui de Richard Strauss într-un promo dedicat LUNII!

Schimbul (r. Eran Kolirin, 2011, Israel, Germania). Imdb recomandă acest film ca un exerciţiu de decontextualizare. Un rezumat bun dar aş propune altă interpretare: solipsismul. Ce se întâmplă cu viaţa noastră când noi nu suntem acolo? Există lumea noastră doar pentru noi sau are alte legi, alţi sori şi alte nebuloase? Norma ne dă răspunsul dar arta este a-normală (sau anomică): ea trebuie să pună întrebări, chiar când totul pare limpede. Arta profundă izvorăşte din insatisfacţie, din nemulţumirea faţă de calea urmată de cei mulţi: este spinul din inima cunoaşterii. Pe scurt: personajul principal din Schimbul o ia razna atunci când se întoarce acasă neopinat şi vede totul într-o lumină nouă. Poate este lumina şi culoarea mescalinei pe care o descrie Huxley în Porţile percepţiei, pe care nebunii, profeţii şi asceţii o resimt în mod natural. De aici până la scena-limită din final, în care personajul se confruntă cu marea (cu nelimitatul), participând într-un ritual care parodiază ultima scenă din Blow-up de Antonioni, nu este decât un pas.

Teddy Bear (r. Mads Matthiesen, 2012, Danemarca). Oedip nu este numai prinţul psihanalizei, ci şi cel al cinematografiei. Instrucţiuni detaliate despre cum să-ţi părăseşti mama. Filmul ia parte la dezbaterea legată de graniţa dintre platonism şi erotism. Dennis (Kim Kold) este un uriaş cu suflet de bebeluş, care se zbate între dragoste filială şi dorinţă. Probabil încă virgin (la 38 ani), porneşte în căutarea dorinţei dar este prea laş s-o satisfacă. Îl strangulează cordonul ombilical, de care îl plimbă în lesă o mamă autoritară şi egoistă. Îşi găseşte compensaţia pentru libido-ul său refulat şi pentru absenţa vieţii sexuale în devoţiunea sa pentru culturism, unde ajunge la performanţă. Este regulat călcat în picioare dar identificarea cu propriul trup îl salvează de la examenul conştiinţei de sine. Avem în această producţie un manual de ştiinţe politice: cum poate cineva firav, fragil şi decadent să se înstăpânească asupra unui exemplar de zece ori mai impunător ca el. Falusul este mental: îmi aduc aminte de revolta sclavilor!

În încheiere, mi s-a părut iniţiatic să mai merg o data la Oslo 31 August. Observaţii noi: a) Soundtrack-ul este foarte bun, îmi pare rău că nu am reuşit să-l comand online. b) Scena cea mai reuşită îmi pare cea în care Anders stă singur în cafenea şi aude poveştile celor din jur şi în care vedem prin ochii lui alte destine care pendulează între obişnuinţă şi depresie. c) Zâmbetul lui Anders aparţine unuia care îşi recunoaşte absenţa în miezul prezenţei: de fapt el îşi ia rămas bun de la lumea sa, instalându-se în neantul, pe care îl anticipează mereu. De aici, imensa nostalgie a existenţei lui Anders, care a pierdut bătălia şi doar priveşte din exterior propria sa înhumare. Un fel de „goodbye cruel world”. d) Penultima scenă, cea anterioară cadrelor cu Oslo, este filmată de la uşă. Noi, cei care ne îndreptăm spre viaţă (oare ???) nu putem trece peste pragul uşii lui Anders, care şi-a început călătoria ultimă. Un mesaj foarte clar din partea lui Trier că instinctul nostru vital ne ţine departe, separaţi, înapoi în uterul normei, în timp ce Anders este excepţia, peste care cade cortina ca un giulgiu.

Stefan Bolea

Leave a Reply