Românul care este cel mai important istoric al religiilor lumii din toate timpurile

Written by


wwww.romanipentruolume.ro

 

Drumul parcurs de cel mai important istoric al religiilor lumii din toate timpurile, îşi are punctul de plecare la Bucureşti, unde pe 13 martie 1907, venea pe lume cel al cărui nume este Mircea Eliade. Încă din copilărie tindea spre perfecţiune şi spre drumuri nestrăbătute de nimeni până atunci: În mine se zbat, de când mă ştiu, două mari şi seducătoare nostalgii: aş vrea să fiu în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continuu nimic.” (Mircea Eliade, Şantier, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1935, p. 219.)

 

Debutul său editorial, în anul 1932, este marcat de publicarea romanului „Isabel şi apele diavolului”, iar în mai 1933, este publicat „Maitreyi”, romanul ce a fost tradus ulterior în italiană, germană, franceză, spaniolă, portugheză, cehă, slovacă, poloneză, bulgară şi engleză.

 

Ani mai târziu, în 1985, Catedrei de Istoria Religiei din Chicago i se dă numele lui Mircea Eliade, iar după revoluţia din 1989 începe acţiunea de recuperare sistematică a operei lui Mircea Eliade în România.

 

Cărţile lui, beletristice şi ştiinţifice, ca şi „Memoriile”, „Jurnalul” şi corespondenţa, se vând în sute de mii de exemplare. În 2006 se publică la Bucureşti „Jurnalul portughez şi alte scrieri”, sub îngrijirea lui Sorin Alexandrescu, toate din perioada petrecută la Lisabona, dintre care „Jurnalul” este inedit. Tot Sorin Alexandrescu dedică aceleiaşi perioade, până atunci puţin cunoscute, „Mircea Eliade, dinspre Portugalia” (2006). Mulţi alţi autori scriu despre Mircea Eliade, în numeroase ţări, inclusiv în România, printre care Mac Linscott Ricketts, Brian Rennie, Douglas Allen, Roberto Scagno, Peter Duerr, Mircea Handoca, şi cel mai recent Andreea Răsuceanu şi Mihaela Gligor.

Şi teatrul lui este recuperat, jucându-se, printre altele, la Napoli în 2012.

Pentru astfel de români a luat naştere „Români pentru o lume”, campania naţională de responsabilitate socială iniţiată de Fundaţia Sergiu Celibidache.

 

Români pentru o lume” reprezintă un tribut adus marilor personalităţi româneşti ce au adus mândrie şi glorie României, peste tot în lume şi aduce în atenţia fiecăruia dintre noi pe co-naţionalii noştri care, prin activitatea lor, rămân nemuritori.

 

Finalitatea acestei campanii o constituie organizarea unui concurs naţional online (pe www.romanipentruolume.ro  şi pe pagina de Facebook) de tribut adus culturii sau unei personalităţi anume, prin care oameni din domenii diferite ale culturii se vor putea înscrie astfel încât să dedice o pictură, o compoziţie, o sculptură, un poem, etc.

 

În urma unui vot de specialitate şi prin votul sponsorilor, cei selectaţi vor merge în finală, unde vor fi jurizaţi de către un juriu de specialitate şi de către public. Câştigătorii vor primi burse de studiu în România şi în străinătate.

 

Campania se desfăşoară online, la adresa www.romanipentruolume.ro şi pe pagina de Facebook, unde puteţi găsi mai multe detalii despre acest nou proiect cultural al Fundaţiei Sergiu Celibidache.

 

Parteneri principali: Muzeul Memorial Nicolae Grigorescu, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Muzeul Naţional George Enescu

 

Sponsori: Amgen; Asirom; Aristocrat Events Hall; BASF; Birou de Arhitectură Pintilie; Casa Anke; Gilescu, Văleanu şi Partenerii; IBIS Hotels, Intesa Sanpaolo Bank; RIFIL; Sense; Ţuca Zbârcea & Asociaţii

 

Parteneri media: Radio România Muzical, Radio România Cultural, Radio România Actualităţi, Radio România Internaţional, Money TV, Spectacular TV, Grand Cinema Digiplex din Băneasa Shopping City, Cocor, Rebus, Observatorul Cultural, Q Magazine, Ziarul Ring, Revista Centrul Vechi, Deutsche Zeitung, Şapte Seri, Academia Caţavencu, România Liberă, eva.ro, cinefan.ro, stirifeldefel.ro, modista.ro, egophobia.ro, Book Mag, Art Act Magazin, Calendar Evenimente

 


[© Muzeul Literaturii Române]

 

 

Biografie Mircea Eliade

 

Drumul parcurs de cel mai important istoric al religiilor lumii din toate timpurile, îşi are punctul de plecare la Bucureşti, unde pe 13 martie 1907, venea pe lume cel al cărui nume este Mircea Eliade. Primele sale amintiri vor fi legate, însă, de Râmnicu Sărat, unde familia se mută după naşterea sa. Cinci ani mai târziu, familia se mută din nou, de data aceasta la Cernavodă, unde Mircea Eliade va urma clasa 1 de şcoală şi unde va rămâne până în 1914, când se reîntoarce în Bucureşti.

Încă din copilărie tindea spre perfecţiune şi spre drumuri nestrăbătute de nimeni până atunci: În mine se zbat, de când mă ştiu, două mari şi seducătoare nostalgii: aş vrea să fiu în fiecare zi în alte ape, să nu repet niciodată nimic, să nu-mi amintesc nimic, să nu continuu nimic.” (Mircea Eliade, Şantier, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1935, p. 219.)

 

Între anii 1914-1917, a urmat clasele primare ale şcolii din strada Mântuleasa, unde pasiunea lui au reprezentat-o orele de zoologie şi istorie antică. O altă pasiune a fost colecţionarea de timbre. La sfârşitul acestei perioade, se împrieteneşte cu ceea ce el însuşi va numi mai târziu în Memorii,  „haimanalele mahalalei”, ajungând astfel pe terenurile virane ale Primăriei sau în subsolurile Universităţii. Iar în perioada petrecută la Liceul „Spiru Haret”, Eliade devine pasionat de ştiinţele naturale, preferând să studieze plantele şi, din regnul animal, insectele, reptilele şi batracienii. A trimis către „Biblioteca pentru toţi” un mic volum numit „Gâze şi gângănii”. Mai târziu a apreciat faptul că nu-i fusese luată în seamă această încercare făcută de el la vârsta de 13 ani. Totuşi această pasiune se va concretiza prin apariţia, pe 24 mai 1921, a articolului Duşmanul viermelui de mătase, în „Ziarul ştiinţelor populare şi al călătoriilor”. Aceeasi revistă avea să îi oglindească în paginile sale povestirea Cum am găsit piatra filozofală, constituind debutul său literar, influenţat fiind de o altă pasiune al lui: chimia, ce va prinde contur prin instalarea unui laborator în mansarda casei sale. Tot de la această revistă va primi şi primul său premiu pentru seria de povestiri Amintiri din retragere, urmând apoi colaborarea cu multiple alte reviste ale vremii. Dând dovadă de multă autodisciplină, învaţă singur italiana şi engleza pentru a avea acces la literatura scrisă în limbile respective, iar în aceeaşi perioadă începe să studieze ebraica şi persana.

După terminarea liceului, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie unde îi va avea profesori pe P.P. Negulescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Nae Ionescu, acesta din urmă devenindu-i mentor. Pe lângă studierea unor personalităţi din domeniul orientalisticii sau a istoriei religiilor, Eliade a început, încă din timpul liceului, corespondenţa cu aceştia, unul dintre ei fiind şi Giovanni Papini (pe care îl va întâlni cu ocazia unei călătorii în Italia, în 1927), sub influenţa căruia începe să scrie Romanul adolescentului miop. În acelaşi an, Eliade va fi şi în Geneva cu o bursă de student oferită de către Naţiunile Unite, unde va scrie Itinerariul spiritual. Pe lângă alte activităţi, Eliade era şi student conferenţiar, iar prima conferinţa importantă la care a participat a fost cea din toamna lui 1927, ţinută de Fundaţia „Carol I”.

India a reprezentat un interes încă din clasa a VI-a de liceu, când a trebuit să susţină o lucrare despre Rama, cu informaţii luate dintr-o singură carte. Mai târziu, a descoperit că respectiva lucrare nu avea legătură cu realitatea, de unde şi „neîncrederea pentru diletanţi, teama de a nu mă lăsa păcălit de un amator, dorinţa tot mai aprigă de a merge la izvoare, de a consulta exclusiv lucrările specialiştilor, de a epuiza bibliografia.(Mircea Eliade, Memorii, Ediţia a II-a, Editura Humanitas, 1997, p. 74.) Este îndemnat de profesorul de latină să înveţe sanscrita, ceea ce va face, după un manual de Pizzagalli. Se va apropia de yoga prin dorinţa sa de disciplină, autocontrol şi înlăturării nevoii de somn. Începe să publice articole de orientalistică şi de cultură indiană.

Anul 1928 este un an important pentru Eliade: în octombrie, obţine licenţa cu o teză despre filosofia Renaşterii. De asemenea, îi scrie maharajahului Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar, pe care îl descoperise în prefaţa volumului întâi din Istoria filozofiei indiene, pentru a-i cere o bursă de studiu, pentru o perioadă de doi ani, la Calcutta, cu profesorul Surendranath Dasgupta. În paralel îi scrie şi profesorului Dasgupta pentru ca acesta să-l primească ca doctorand alături de el. Amândoi acceptă, iar Eliade face o cerere pentru o bursă către Ministerul de Finanţe, care va fi respinsă. Unchiul său va fi cel care îl va împrumuta pe Eliade. La sfârşitul lui decembrie ajunge la Calcutta, unde începe să studieze gramatica sanscrită şi filosofia hindusă sub îndrumarea profesorului Dasgupta

După numai o lună, este invitat să ţină o conferinţă despre filosofia orientală şi occidentală. În toată această perioadă, Eliade este lipsit de sprijin moral şi material, bursa pe care o primeşte fiind mult prea mică pentru un trai decent, însă va primi o altă bursă pentru cinci luni, din România, pe care o va folosi pentru călătorii în interiorul Indiei. În 1929, va începe să scrie Isabel şi apele diavolului.

 

Datorită perseverenţei şi a tenacităţii sale, după doar patru luni, profesorul Dasgupta îi trimite lui Rădulescu-Motru o scrisoare prin care îl laudă pe Eliade şi progresele făcute de acesta. Despre încetarea bursei, în noiembrie 1929, pe care o primea din ţară, Eliade scrie: „Ar fi o crimă să mă lase fără bani tocmai acum, când mi-am sacrificat tot ca să încep studii noi şi revelatoare pentru cultura noastră. Ar fi o crimă să mă întorc înapoi acum, când pot vorbi şi scrie bine engleza, când am învăţat puţin sanscrita. Sunt conştient de viitorul meu ştiinţific şi sub niciun motiv nu voi admite să mi-l uzurpe nătângia celor de la Minister. În orice capitală aş fi bogat şi cu imense mijloace de lucru la îndemână” (Mircea Handoca: Viata lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, 2002, pp.50-51).  

 

Un an mai târziu se mută în casa profesorului Dasgupta, unde o cunoaşte pe Maitreyi, fiica acestuia. După câteva luni însă, va fi nevoit să plece din casa profesorului său deoarece acesta află de povestea de dragoste dintre el şi fiica sa, Maitreyi. Eliade o cere în căsătorie pe Maitreyi, dar tatăl ei refuză. Va reveni în România pentru a-şi satisface serviciul militar, dar plănuieşte să se întoarcă înapoi în India.

În 1932, debutul său editorial este marcat de publicarea romanului Isabel şi apele diavolului, ca mai apoi să apară micul volum de eseuri Soliloquii. Iar în mai 1933, este publicat Maitreyi. Romanul, tradus ulterior în italiană, germană, franceză, spaniolă, portugheză, cehă, slovacă, poloneză, bulgară şi engleză, câştigă un concurs de manuscrise. „Când am citit în ziare că am fost premiat, m-am dus imediat la „Cultura naţională”. Directorul Editurii, Alexandru Rosetti, m-a felicitat şi mi-a înmânat cecul de 20.000 de lei. Mă credeam pe altă planetă. Puteam, între altele, să-mi cumpăr două costume de haine. Maitreyi a apărut la începutul lunii mai, cu o superbă copertă: un cap de indiancă tânără, inspirat după o frescă de la Ajanta. Primii cititori au fost entuziasmaţi. (…) Ediţia s-a epuizat la sfârşitul lunii iunie, şi chiar în vara aceea cartea a fost retipărită şi epuizată. Ediţia a III-a a apărut în toamnă. Până la Crăciun, se vânduseră aproape 10.000 de exemplare”, îşi va aminti Eliade. (Mihai Iovănel: Cronologie a lui Mircea Eliade in cadrul Colectiei Biblioteca pentru Toti). Maitreyi se va întâlni cu Sergiu Al-George, în 1972, şi atunci va afla despre roman. Va scrie la rândul ei un roman răspuns, Dragostea nu moare, publicat în 1974.

În 1933, Eliade termină doctoratul cu calificativul Magna cum laude, cu lucrarea Yoga. Psihologia meditaţiei indiene, care se publică la Bucureşti în 1936. După doctorat, Eliade devine suplinitor al Catedrei de logică şi metafizică, iar despre prima lecţie pe care o va susţine, pe 25 noiembrie 1922, va declara: „când m-am îndreptat spre amfiteatrul Titu Maiorescu, m-am întrebat dacă nu era la mijloc o eroare. Nu puteam crede că toată lumea aceea înghesuită pe coridor venise să mă asculte pe mine. Ştiam bine că majoritatea venise ca să vadă şi să asculte pe autorul lui Maitreyi. Nu mă înşelasem. (…) Am fost ascultat ca un oracol şi răsplătit cu aplauze de întrunire politică.” (Mircea Eliade, Memorii, op.cit., p. 274.) Eliade va preda timp de cinci ani lecţii pentru care se pregăteşte conştiincios, iar cei din jurul său nu au avut decât cuvinte de laudă la adresa activităţii sale.

 

Între 1934 – 1936, Mircea Eliade se căsătoreşte cu Nina Mareş şi publică romanele Întoarcerea din rai, Huliganii, Lumina ce se stinge, Domnişoara Cristina (care va reprezenta un motiv pentru acuzaţia de pornografie adusă împotriva lui, de către redactorul „Neamului românesc”) şi volumele de eseuri şi studii Oceanografie, India şi Alchimia asiatică, iar Şantier apare ca un „roman indirect” sub formă de jurnal. Pe 4 iunie 1937, Ministerul Educaţiei Naţionale anunţă că Mircea Eliade a fost exclus din învăţământ.

Începand cu anul următor, este îngrijitorul ediţiei în două volume de Scrieri literare, morale şi politice din opera lui B.P. Haşdeu şi al culegerii de articole scrise de Nae Ionescu, Roza vânturilor. De-asemeni, publică romanul Şarpele şi studiul Cosmologie şi alchimie babiloniană. Sub influenţa lui Nae Ionescu, se accentuează simpatia lui Eliade pentru unele poziţii ale legionarilor.

În ianuarie 1938, Eliade este readus la Universitate şi tot în această perioadă începe lucrul la revista „Zamolxis”, condusă chiar de el. Fiind colaborator la „Cuvântul”, ziar condus de Nae Ionescu care era închis în lagărul din Miercurea Ciuc, Eliade este vizat, iar pe 14 iulie 1938, este arestat şi, pentru că refuză să se desolidarizeze public de Mişcarea Legionară, este închis în lagărul de la Miercurea Ciuc, alături de Nae Ionescu şi de numeroşi alţi legionari. Pe 25 octombrie este eliberat din motive medicale. Pe 29 octombrie, Eliade semnează totuşi o  declaraţie prin care se desolidarizează de Mişcarea Legionară. Apare, la sfârşitul anului, Nuntă în cer, scris în lagăr; „prima ediţie, de 4.000 de exemplare, s-a epuizat destul de repede. Romanul a fost, cum se spunea pe atunci, „bine primit de critică şi de public”. Dar, deşi s-a retipărit de două ori, n-a atins popularitatea de care se bucură Maitreyi şi Huliganii(Mihai Iovănel: Cronologie a lui Mircea Eliade in cadrul Colectiei Biblioteca pentru Toti), va scrie Eliade în Memorii. Publică şi volumul de eseuri Fragmentarium (1939), iar în anul următor, pleacă la Londra, ca ataşat cultural. Publică nuvelele Secretul doctorului Honigberger şi Nopţi la Serampore.

În martie 1939, apare primul număr din cele trei ale revistei „Zalmoxis”, ce va avea un ecou pozitiv printre savanţii din domeniu, mulţi dintre ei trimiţându-i felicitări lui Eliade. Revista va renaşte în 1961 şi va fi publicată până în prezent, sub numele de History of Religions, fiind condusă de Mircea Eliade şi colegii săi de la Universitatea Yale, J.M. Kitagawa şi Charles Long.

Din februarie 1941, Eliade este consilier cultural în Portugalia, la Lisabona. În aceeaşi lună, Iphigenia, piesă terminată înainte de plecarea sa din ţară, se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti. În acest răstimp, publică studiile Mitul reintegrării, Salazar şi revoluţia din Portugalia (1942), Comentarii la legendă Meşterului Manole şi volumul de eseuri Insula lui Euthanasius (1943). Anul următor aduce cu sine moartea soţiei sale, Nina Eliade, iar pe 20 mai 1943, autorul scria părinţilor săi: „Nu trebuie să vă surprindă faptul că nu se scrie nimic despre mine în ziare. Aşa se întâmplă când eşti departe: lumea te uită. Eu însă nu lucrez ca să mă aprecieze cei din ţară – ci ca să fac cunoscută România în străinătate. Aceasta am reuşit cu vârf şi îndesat, căci presa portugheză scrie zilnic despre România şi chiar despre mine. Restul nu mă interesează.”(Mircea Handoca, Viata lui Mircea Eliade, op.cit., p. 115.) Neputând să se întoarcă în România, ocupată de sovietici, de teama represaliilor pentru trecutul său de „dreapta”, Eliade ajunge la Paris, în septembrie 1945, perioadă extrem de critică pentru el din punct de vedere material. Între 1946-1949, ţine cursuri la Sorbonna, despre care le va scrie părinţilor săi: „A fost o mare cinste care mi s-a făcut mie şi indirect ţării noastre – căci, după Iorga, am fost singurul român invitat să ţină cursuri la Sorbona.”(Mircea Handoca, Viata lui Mircea Eliade, op.cit., p. 117.) Are numeroare contribuţii în publicaţiile ştiinţifice pariziene, iar în martie 1948, scrie din nou părinţilor săi: „Dragă mamă şi papa, La 41 de ani, mă uit în urmă, văd că Dumnezeu m-a ajutat să fac atâtea pe care alţii n-au apucat să le facă într-o viaţă de om. Am publicat 25 de volume, am 3-4 volume sub tipar, ţin cursuri la Sorbona, sunt cunoscut în lumea întreagă (…) ceea ce face astăzi să fiu considerat la Paris unul din cei mai mari savanţi ai lumii.”(Mircea Handoca, Viaţa lui Mircea Eliade, op.cit., p. 121.)

În 1949 publică, la Paris, în limba franceză, Tratat de istorie al religiilor, lucrarea sa de căpătâi şi pilonul sistemului său teoretic. Începe să lucreze – în limba română, în care a continuat să scrie literatură – la romanul Noaptea de Sânziene. Începând cu 1950, desfăşoară o bogată activitate internaţională de conferenţiar, fiind invitat la numeroase universităţi, congrese şi seminare. Tot în acest an, Christinel Cotescu devine a doua soţie a sa. În 1955 apare traducerea franţuzească a romanului Nopţi de Sânziene, cu titlul Forêt interdite. Cartea, socotită de Eliade capodopera lui literară, va apărea în limba română abia în 1971, într-o editură a exilului, cu publicare în România abia în 1991. Urmează un lung şir de volume de eseuri despre istoria şi filozofia religiilor, traduse apoi din franceză în mai toate limbile importante ale Europei şi Asiei, care-i asigură o imensă reputaţie internaţională, aceea a unuia dintre cei mai importanţi gânditori ai secolului: Mitul veşnicei întoarceri (1949), Şamanismul (1951), Imagini şi simboluri (1952), două volume despre Yoga (1949 şi 1954), Mituri, vise şi mistere (1975), Aspecte ale mitului (1963), Sacrul şi profanul (1965, iniţial apărut în germană în 1957) şi multe altele, printre care masiva Istorie a credinţelor şi ideilor religioase, în trei volume (1976-1983).

Ajunge profesor la Chicago în 1957, unde va rămâne până la moarte, continuând însă să îşi petreacă o parte a anului la Paris. Scrie direct în engleză unele studii apărute în From Primitives to Zen (1967), ori Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale (1976). Continuă să publice (numai) în româneşte literatură, Memorii şi Jurnalul, alături de o imensă corespondenţă cu vechi şi noi prieteni din România, urmărind mereu, de aproape, ce se întâmplă în ţara lui. Astfel, la Madrid îi apare în română, un volum de Nuvele (1963). Refuză însă întoarcerea la Bucureşti pentru a nu cauţiona astfel regimul politic de acolo.

În 1966 este ales în Academia Americană de Arte şi Ştiinţe şi devine Doctor Honoris Causa al Universităţii Yale. Acelaşi titlu îl primeşte de la multe alte Universităţi celebre din lume, printre care cea de la Sorbona (1976). Un an mai târziu apare, la Paris, în limba română, culegerea de nuvele fantastice, În curte la Dionis. În acelaşi an primeşte, la Bruxelles, titlul de membru al Academiei Belgiene.

În România anului 1978, apare traducerea din Aspecte ale mitului, iar în 1980 traducerea De la Zalmoxis la Genghis Han. În franceză e publicat primul volum de memorii, versiunea în engleză apărând în 1981, cu titlul Autobiography. Tot în 1981, Eliade îi povesteşte lui Ioan Petru Culianu: „Abia în India am înţeles temeiurile tradiţionale ale vieţii ţăranului român. India mi-a revelat o societate stratificată în clase de vârstă (în speţă, cinci clase), în care fiecare clasă îşi avea funcţia şi prestigiul ei. Experienţa celor vârstnici era respectată şi nimeni nu s-ar fi gândit vreodată să se lipsească de ea. La fel, în societatea românească de la ţară dinainte de război, înaintarea în vârstă antrena automat sporirea prestanţei în interiorul unei comunităţi. În substanţă, bătrânii nu erau aruncaţi la gunoi.” (Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 216.)

Ani mai târziu, în 1985, Catedrei de Istoria Religiei din Chicago i se dă numele lui Mircea Eliade. După moartea sa, apar cele 16 volume din Encyclopaedia of Religions, pe care Eliade le-a coordonat şi îngrijit în calitate de editor, în ultimii ani ai vieţii.

Despre momentul ceremoniei funerare, la 22 aprilie 1986, un martor al evenimentului avea să-şi amintească: „Am fost cu adevărat surprins să văd câtă lume venise să asiste la slujbă. Erau opt-nouă sute de oameni. Era ca un pelerinaj. Am revăzut atunci oameni pe care nu-i mai  văzusem de ani de zile. Din cauza numărului lor mare fusese aleasă pentru ceremonie Rockefeller Chapel (Chicago, SUA), întrucât capela care se afla lângă Divinity School era prea mică. A fost o alegere bună. Pentru oricare alt istoric al religiilor de astăzi, Rockefeller Chapel ar fi fost prea mare.” (Florin Turcanu: Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, Bucureşti, 2005, pp. 642-643)

În 1988 apare al doilea volum de Memorii, în franceză, iar în 1989 este publicat, la Bucureşti, un volum cuprinzând scrierile de tinereţe Romanul adolescentului miop şi Gaudeamus.

După revoluţia din 1989 începe acţiunea de recuperare sistematică a operei lui Mircea Eliade în România. Cărţile lui, beletristice şi ştiinţifice, ca şi Memoriile, Jurnalul şi corespondenţa, se vând în sute de mii de exemplare. În 2006 se publică la Bucureşti Jurnalul portughez şi alte scrieri, sub îngrijirea lui Sorin Alexandrescu, toate din perioada petrecută la Lisabona, dintre care Jurnalul este inedit. Tot Sorin Alexandrescu dedică aceleiaşi perioade, până atunci puţin cunoscute, Mircea Eliade, dinspre Portugalia (2006). Mulţi alţi autori scriu despre Mircea Eliade, în numeroase ţări, inclusiv în România, printre care Mac Linscott Ricketts, Brian Rennie, Douglas Allen, Roberto Scagno, Peter Duerr, Mircea Handoca, şi cel mai recent Andreea Răsuceanu şi Mihaela Gligor. Şi teatrul lui este recuperat, jucându-se, printre altele, la Napoli în 2012.

La Bucureşti, Paris, Chicago, poate şi altundeva, aceeaşi mişcare se isca, de adunare către Mircea, ca înspre un firesc centru… Ritualul regăsirii anuale a lui Mircea Eliade era pentru noi toţi… semnul că învingeam risipirea noastră prin lume, distanţa în spaţiu şi mai ales în timp, de o ţară, de un Centru, în care cu toţii cândva ne-am aflat şi care a fost al nostru. Mircea Eliade a reprezentat pentru noi acest centru pierdut. Pentru românii de pretutindeni. România din literatura lui s-a înfăţişat mai pură decât cea din realitate, căutarea şi exaltarea centrului în paginile lui Eliade a compensat pierderea şi degradarea României în actualitate. Imaginea Centrului, regăsită la Mircea, a fost o imagine interioară, dar ea a fost o imagine românească.” (Articol apărut în revista Limite, publicată de Virgil Ierunca, Paris, noiembrie 1986, p.5 şi republicat în volumul lui Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea, Bucureşti, Editura Univers, 1999, p.272-273).


[© Muzeul Literaturii Române]

Comments

No Comments

Add a Comment

Name *

Mail *

Website