Scrisoare

Posted by Revista EgoPHobia On April - 23 - 2013

Încă nu ştiam dacă această epistolă o să devină publică sau va fi trimisă doar câtorva oameni. Nu-mi place din cale afară să abordez o astfel de modalitate de comunicare cu toate că, trebuie să recunosc, are un anume gen de eficienţă. Din nefericire dificil de controlat şi nu întotdeauna atingând scopul pentru care a fost iniţiată – mai ales într-o atmosferă ca cea a zilelor noastre. Evenimente produse în ultima perioadă m-au determinat să-o fac publică şi încă într-un mod agresiv. E un fel de stare lucidă care merită să fie expusă.

Nu mă împinge la acest gest nici un fel de frustrare, nici sentimentul neîmplinirii; sunt pe deplin stăpân pe mijloacele mele, în acord cu instrumentele gândirii raţionale, şi mândru că am ajuns la un astfel de nivel – greu accesibil se pare. Tot ceea ce ştiu, eu nu pot pierde; ceilalţi, în schimb, pot face să se prăpădească o sumă de cunoştinţe a căror utilitate n-o vor şti niciodată. De altfel, modul cum instrumente teribil de importante ale filosofiei şi practicii istorice sunt înlăturate arbitrar, dovedeşte o îngustare fără precedent a viziunii despre lume. Acest „ n-o vor şti niciodată” este atributul cel mai important al acestui demers, cel care – singur! – ar trebui să atragă luarea aminte Motivaţia gestului prezent – pe care de data aceasta mi-l voi asuma cu oarecare obrăznicie – pleacă din educaţia mea, care mă obligă să încerc transmiterea cunoştinţelor profesionale unor generaţii viitoare. Fac parte din una dintre cele mai importante şcoli de teatru din lume, am dobâdit cunoştinţe de la învăţătorii mei, care la rândul lor le-au primit de la înaintaşi. Generaţii întregi au trudit cu abnegaţie pentru rafinarea acestor cunoştinţe, care au fost spulberate, mai apoi, de împrumutul – inconştient şi neasumat – al unor modele de aiurea. Importanţa şcolii româneşti de teatru era dată de coerenţa comunicării dintre generaţii şi de obligativitatea de a păstra şi transmite specificul său particular generaţiilor următoare, cu bună credinţă, sincerite şi onestitate.

Ne-ar trebui doar un strop de luciditate. Atât. Acest strop de luciditate ne-ar putea ajuta să depăşim bariera subiectivităţii orgolioase – sau interesate -, şi să privim realitatea cu ochi proaspeţi. După un număr de ani, apar evidente semnele că zburdalnica mentalitate a lui : „Oricum, în orice condiţii, sub orice motivaţie” a obosit. Atât realizatorii cât şi spectatorii îşi doresc revenirea teatrului la funcţiile lui stabile. Aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în istoria sa, teatrul are nevoie de o nouă re-teatralizare. Şi ca de fiecare dată, totul trebuie să înceapă de la funcţia fundamentală a acestei arte, care este: EDUCAŢIA – atât a celor care o practică, cât şi a celor care o consumă. Teatrul, în fundamentul său a fost, este şi va rămâne întodeauna un Instrument Comunitar a cărui funcţie este educaţia cetăţenilor comunităţii. Cu cât abaterile de la acest principiu fundamental sunt mai zgomotoase şi mai colorate, cu atât nevoia de revenire în matcă este mai imperioasă. Afirmaţia: „vremurile s-au schimbat” nu este valabilă; din nefericire: „oamenii nu vor să se schimbe” – este realitatea dureroasă.

Aceste considerente, m-au făcut să mă simt responsabil într-un mod care nu mi-a plăcut niciodată: cel public. Am crezut, cred şi voi crede că un om este important pentru faptele sale, pentru acţiunile practice de a căror efecte pot beneficia concetăţenii săi. Mai cred că sunt momente când un cetăţean are obligaţia să ofere comunităţii rezultatele strădaniilor lui, indiferent de reacţia ce va urma. În acest moment sunt convis că acest gest al meu – pe care sunt obligat să-l fac – nu va produce nici un efect imediat, şi că reacţia, una aşteptată, va fi: lipsa de reacţii. Într-un mediu normal aş fi mizat pe interesul stârnit de curiozitatea profesională. Din păcate, spiritul curiozităţii profesionale a dispărut, fiind înlocuit cu elucubraţii comerciale dezonorante şi frivole. Pentru mentalitatea celor mai mulţi dintre concetăţenii mei, afirmaţiile mele sunt un fel de chineză pentru avansaţi. Multe au fost momentele când am înţeles că trăim în lumi paralele. Şi totuşi cred că demersul trebuie făcut. Este un semn al unui timp – fie un semn al unui timp! -, un semn care îndeamnă la luciditate şi la curaj. Curajul de a porni un proces de reeducare. Vă garantez că abia atunci vom înţelege deplin ce înseamnă cu adevărat bucuria, entuziasmul şi împlinirea. Vă garantez asta, pentru că am trăit personal astfel de momente, şi-mi permit să le trăiesc încă. Citesc, aud, văd mulţime de văicăreli despre condiţia grav degradată a omului de cultură. Să nu credeţi o iotă! Nimic din afirmaţiile şi justificările cu care intraţi în contact nu este adevărat. Adevărate sunt doar limitele pe care omul de cutură şi le impune tiranic, pentru a imita condiţia socială a unor oameni de altă formaţie şi de altă structură.

Fie el şi sub semnul incertitudinii, gestul acesta trebuie făcut, pentru că tebuie să-mi descarc, până la un punct, conştiinţa, în faţa celor care m-au format şi a metalităţii lor în care cred. Am dovedit că tot ceea ce voi spune în continuare se poate realiza cu efecte deosebite. Eu ştiu lucrurile acestea, ştiu modalităţile, cunosc efectele, le pot pune la dispoziţia concetăţeilor mei. Am şi făcut-o în nenumărate rânduri. Ce nu ştiu în schimb, este dacă într-adevăr a venit şi timpul prielnic, dacă aşteptarea mea de vreo optusprezece ani se dovedeşte destulă. Din această poziţie, îmi pot permite să vorbesc despre unele acţiuni, despre unele întreprinderi care ar deschide viziunea spre definirea unor anume orizonturi.

 

I.

Sunt singurul om de teatru din România care a elaborat şi pefecţionat un sistem de antrenament al actorilor, şi al celorlalţi profesionişti ai unei instituţii teatrale, care şi-a dovedit în practică performanţele. Mai mult decât atât, am dovedit că performanţele unor actori antrenaţi metodic, ca şi a personalului tehnic şi auxiliar, pot fi puse într-un sistem administrativ care aduce comunităţii beneficii artistice, culturale, de imagine, economice şi – mai ales – educaţionale; atât pentru oamenii de teatru cât şi pentru cetăţeni. Sistemul a funcţionat cu succes, sistemul poate funcţiona cu succes, dacă e gestionat de profesionişti cu o educaţie şi mentalitate adecvată. O astfel de educaţie şi mentalitate se dobândesc prin antrenamente specifice, şi dovedesc, cu asupra de măsură, că Teatrul este un Istrument Comunitar de o importanţă deosebită.

 

II.

Trăim vremuri în care naţiunea română a fost transformată într-una de oratori castraţi, gata oricând la a-şi însuşi toate roadele iniţiativei şi efortului altuia. O naţiune care a transformat banul dintr-un instrument de raportare la Valoare, în Scop-imediat. Efectele se văd, ne fac să suferim, şi o vor face până în momentul în care vom înţelege că banul se produce, şi niciodată nu produce. Niciodată, niciunde banul nu a produs bunăstare ci doar i-a măsurat valoarea. Mentalitatea noastră din aceste zile este cea a unor primitivi lipsiţi cu totul de educaţie, pentru care contează doar lucrurile care se văd, care pot fi atinse, care sunt la îndemână.

Am putea, înţelegând acest adevăr, să căutăm modalităţi de a ne îndoi de modul în care abordăm condiţia existenţei noastre comunitare. Este teribil de important să ne cultivăm capacitatea de a ne îndoi. Pentru aceasta există – printre altele! – un instrument adecvat care se numeşte Instituţia Teatrală şi care este – în adevăratul sens al cuvântului – un Instrument Comunitar, capabil să polarizeze toate energiile creatoare ale unei comunităţi. Mă adresez, în această epistolă, atât oamenilor de teatru, cât şi celor care au devenit factori de decizie cu funcţii comunitare administrative, cu responsabilităţi directe în procesul de obţinere a bunăstării. Au trecut peste douăzeci de ani de goană nebună şi hotică după bani, iar bunăstarea se îndepărtază cu fiecare zi care trece. Înseamnă că ceva e greşit. Sunt nenumărate voinţele care cer imperios: o schimbare. De peste douăzeci de ani se reclamă nevoia schimbării, care se şi produce; continuu, fără măsură, şi cu soluţii din ce în ce mai lipsite de substanţă. Fenomenul acesta ar putea fi stopat, şi lucrurile aduse în matca lor, dacă minţile înfierbântate ar apela la sprijinul solid şi stabil al tradiţiei. Nimeni nu vrea să ţină cont de şansa uriaşă pe care o are această naţiune care are bogate tradiţii, verificate şi productive, în orice domeniu de activitate. Ar fi nevoie doar de cultivarea valorilor tradiţiei, pentru ca nouatea să se arate şi să producă bunăstare. Noul poate fi regăsit numai în origini – este o lege a firii. Din nefericire, pentru oamenii la care m-am referit, tocmai pentru aceştia, cred, prezentul demers este ostil şi obscur.

 

III.

Trebuie să recunosc că acestă Scrisoare a fost determinată de eforturi de mai bine de optusprezece ani, periodă în care am trudit la încerarea de a determina ctitorirea unei Instituţii Teatrale pe principii noi. Nu un teatru privat, nu un teatru comercial, ci o instituţie cu funcţii comunitare determinate. Au fost eforturi cu riscuri personale mari, riscuri pe care mi le-am asumat; au fost încercări felurite şi multe dintre ele cu efecte care probau principiile de la care pornisem. În toată această perioadă am fost privit ca un personaj exotic care nu are legături cu realitatea curentă. Ceea ce era adevărat. Problema e că mie nu-mi place realitatea care mă înghite – fapt care se întâmplă societăţii româneşti – de aceea am încercat mereu să provoc o realitate pe care s-o gestionez. Acum, ca un ultim gest, am gândit această scrisoare fiind un fel de despărţire de idee. Ea, scrisoarea, nu s-a născut din vreo vinovăţie a cuiva, şi nici nu acuză pe cineva, este, pur şi simplu, acceptarea unei stări de fapt. Modul în care m-am decis să scriu, şi să fac publică această epistolă, ar putea suferi de un complex Crusoe, din care derivă, desigur, un variabil orizont de speranţă. Variabil spun, pentru că depinde de fiecare dată de starea sufletească a celui care face gestul. Realitatea, însă, rămâne stabilă şi vehementă, greu de modificat pe termen scurt.

Voi însoţi prezenta Scrisoare, cu o Scrisoare de Intenţie pentru a dovedi încă o dată că ceea ce am afirmat în conţinutul prezentului material nu sunt doar aspiraţii, ci există un model concret ce poate fi pus în operă oricând.

 

 

 

SCRISOARE DE INTENŢIE

 

 

I. CE SE DOREŞTE.

 

 

I.1. CONDIŢIUNI GENERALE

 

Prezentul demers este iniţiat în condiţiile în care realitatea prezentă impune două nevoi importante societăţii contemporane: pe de o parte regăsirea componentei educaţionale în actul cultural; pe de altă parte, crearea de legături culturale tot mai active specificului cultural al naţiunilor ce intră în componenţa Uniunii Europene.

O astfel e atitudine a existat dintotdeauna, în toatăistoria influenţele personaliăţilor din diferitele culturi europene s-au regăsit în preocupările oamenilor de cultură de pe întreg continentul. Paradoxal, odată ce au fost determinate structurile noi de relaţii: politice, economice, educaţionale etc., interesul pentru o cooperare la nivele fundamentale a scăzut în favoarea celor comerciale. Într-o astfel de situaţie devine tot mai evident că este necesar să ne preocupăm de crearea unui nou climat în ceea ce priveşte politica culturală.

 

 

I.2. INTENŢIE

Propunerea este aceea de a crea o instituţie de spectacole – recte o companie teatrală – bazată pe o filosofie în care componenta educaţională să fie preponderentă, atât pentru membrii instituţiei, cât şi pentru publicul larg. Cu alte cuvinte o instituţie care să-şi propună promovarea performanţei în arta teatrală ca o componentă educaţională deosebit de importantă – şi conformă tradiţiei acestei arte.

O astfel de Instituţie nu poate funcţiona altfel decât dacă revine la statutul de Instrument Comunitar, şi ca atare stabileşte o relaţie firească de parteneriat cu Autoritatea Locală

 

I.3. MOTIVAŢIE

Instituţia teatrală, de la apariţia ei, a cunoscut momente de puternică efervescenţă creativă, cu ecou deosebit în rândul publicului, atunci când şi-a respectat cu cerbicie funcţia de instrument comunitar. Teatrul este o artă sincretică în care se regăsesc aspiraţii ale întregii structuri comunitare. Vorbim atât despre categoriile de aspiraţii ale creatorilor, cât şi de cele ale celorlalte categorii de cetăţeni. Pentru asta o instituţie teatrală care-şi doreşte să fie un Instrument Comunitar, trebuie să dezvolte trei orizonturi:

a. Cel al dezvoltări personale permanente, prin sisteme specifice de antrenament, şi educaţie ale performanţei artistice;

b. Cel în care sunt provocate întâlnirile productive ale creatorilor din comunitate;

c. Cel în care sunt definite legturile cu tradiţia şi aspiraţiile cetăţenilor.

Din nefericire, la ora actuală funcţia de Instrument Comunitar al Instituţiei teatrale este grav afectată de fascinaţia comercialului, care scoate Instituţia din limitele sale fireşti.

 

I.4. STAREA PREZENTĂ.

În momentul de faţă, teatrul funcţionează dezvoltând două tendinţe evidente:

a. Prima dintre ele caută să se stabilizeze în limitele unui anume folclor comercial;

b. a doua îşi doreşte să impună un soi de libertate creativă neasumată, cu funcţii derivate din insolit, exotic, scandalos, tehnologist etc.

Ambele tendinţe exclud emoţia din ecuaţiile producţiilor realizate, în favoarea efectului.

 

I.5. FUNCŢIA

Iniţiatorul – Doamne!, cât aş fi dorit să pot scrie: iniţiatorii – acestui proiect propune ca, instituţia nou creată să dezvolte puternic spiritul de Instrument Comunitar, cu toate funcţiile ce sunt presupuse de o asemenea atitudine:

a. revelarea creativă a tradiţiei;

b. dezvoltarea nevoii de colaborare a creatorilor comunitari;

c. sensibilizarea cetăţenilor asupra problematicii acute a comunităţii;

d. dezvoltarea componentei educaţionale;

e. dezvoltarea nevoii de performanţă în arta scenică;

f. dezvoltarea sistemului de informare şi colaborare cu toate celelalte instituţii ale comunităţii;

h. dezvoltarea sistemelor de cooperare cu alte autorităţi, instituţii şi personalităţi din Comunitatea Europeană.

 

 

I.6 MODALITATĂŢI

Pentru a putea realiza obiectivele pe care şi le propune, Instituţia are nevoie de un grad foarte mare de independenţă, atât economică, cât şi administrativă. Pentru aceasta propunem:

Înlocuirea sistemului de subvenţie cu cel de finanţare. Sistem prin care Finanţatorul, în speţă Autoritatea Locală, îşi recuperează permanent un procent negociat din fiecare proiect finanţat. În stabilrea procentului recuperat din finanţare se va ţine cont de serviciile comunitare pe care Instituţia le aduce în dezvoltarea:

a. unei componente educaţionale;

b. unei componente de imagine;

c. unei componente de reconversiei a forţei de muncă;

d. unei componente în atragerea de fonduri UE;

e. unei componente în dezvoltarea sistemului creativ comunitar;

f. în dezvoltarea spiritului de performanţă.

 

Un astfel de sistem de administrare a Instituţiei Teatrale permite independenţa deplină asupra politicilor:

a) artistice;

b) financiare;

c) de personal;

d) de investiţii;

e) de imagine;

f) de marketing.

 

Autoritatea locală, ca şi instituţia vor determina participarea la proiecte de cooperare europeană, cu scopul de a contribui la eforturile Comunităţii Eeuropene la dezvoltarea unei noi filosofii culturale în conformitate cu spiritul epocii şi nu cu tendinţele ei.

 

I.7. FINANŢARE

Finanţarea instituţiei se va face de către:

a. autoritea locală;

b. programe guvernamentale;

c. programe ale CE;

d. activităţi economice proprii;

e. atragere de fonduri.

 

 

Pentru conformitate,

Ion Mânzatu


GSM: 0740-506345
E-mail: imanzatu@gmail.com

Leave a Reply