Automimetonii şi ştiinţa lor mimetoidă

Written by


Discutam în trecutul apropiat despre semidocţi şi semidoctismul lor şi, pe măsură ce îi discutam şi le luam în discuţie ştiinţa, am ajuns să-i judec mai nuanţat decât înainte, cu toate că la fel de critic.

În mare, discursul meu actual în ceea ce îi priveşte reţine acelaşi ton dezaprobator la adresa lor şi aceeaşi lipsă de apetit pe care le-am avut dintotdeauna în legătură cu ei. Totuşi, nu mai vorbesc despre ei la fel de absolut negativ şi anihilator, fiindcă am ajuns să găsesc anumite calităţi şi virtuţi chiar şi acolo unde nimeni nu s-ar aştepta să le vadă. În fine, dacă ar fi să reproduc pentru varianta scrisă ce-am spus despre ei cu ocazia respectivă, ar suna cam aşa:

„Semidocţii nu sunt nişte personaje pur negative. E adevărat, nu prea ai de ce să le admiri. Şi nici nu ar trebui ca cineva încă neafectat de ei să îi imite sau, mai rău, să îi emuleze. Dacă nu eşti ca ei, dacă nu eşti unul de-al lor, mai bine rămâi ne-contaminat. Dar nici a fi semidoct nu e foarte rău, până la un punct. Am să explic de ce cred asta. Nu ştiu încă, mai trebuie să mă documentez, însă am început să cred că semidocţii contemporani, specia intelectuală de oameni pe care o numim astfel, este echivalentul istoric, peste istorie, mai degrabă, a sofiştilor antici atât de blamaţi şi evitaţi de Aristotel, de exemplu, dar şi de Platon, deşi părerea lui despre ei era, sau doar părea să fie, ceva mai nuanţată decât cea a discipolului său: mai atentă la detalii, aş zice, aproximativ cum e şi a mea, fără să încerc prin asta să mă compar, sau să am un aşa tupeu trans-istoric, cu „cel lat în umeri” – şi cunoscătorii vor şti pe dată la cine mă refer – că nu mă refer decât la acelaşi personaj. Deviez şi bine că mi-ai atras atenţia asupra acestui fapt. Revin. Spuneam deci că am început să cred că semidocţii timpurilor noastre sunt, sau par a fi, echivalentul peste istorie al sofiştilor antici, dar încă nu sunt absolut sigur că aşa e fiindcă mai trebuie să mă documentez. Ăsta e primul lucru ce ar trebui reţinut din noua mea părere despre ei, acum mai nuanţată decât cea veche, întreţinută de şcoală, de apropiaţi, de pre-judecăţi şi de impresii în general false despre viaţă. Trec la următorul lucru pe care mai am să-l spun pe această temă. Nu mai sunt aşa de sigur că semidocţii nu trebuie admiraţi pentru nimic din ceea ce îi caracterizează – am adăugat în continuarea discuţiei despre ei şi ştiinţa lor. Dacă îi privim cu atenţie şi le analizăm le fel acţiunile, oricare ar fi ele, observăm ceva aparent ciudat pentru judecata noastră deja formată într-un anume fel: faptul că abilitatea lor de a păcăli, de a ocoli adevărul despre ei, realitatea despre ei, este impresionantă pe scurtă durată, în ochii celor mai educaţi decât ei, şi cu adevărat impresionantă pe termen lung, în ochii celor de sub ei din punct de vedere educativ. Aş putea să-i numesc cameleoni intelectuali, fiindcă, cel puţin unii dintre ei, o fac perfect şi şi-au transformat natura, în fond defectuoasă, de a-i păcăli pe ceilalţi cu neverosimila lor avansare în cunoştinţe în cel puţin o deprindere ce se apropie periculos de mult de un adevărat meşteşug nici el foarte departe de o artă veritabilă a simulării unui inexistent de facto într-un existent de jure. De la platoniciana deprindere până la arta platoniciană nu mai este decât un pas, însă la fel de, platonician, blamabil. În acest sens, dar şi în cel curent, intoxicat încă de tot ce e mai încărcat de pre-judecăţi în noi, semidocţii sunt personajele perfect negative, ce trebuie să fie evitate şi învinuite cu orice ocazie pentru arta lor neverosimilă doar în plan moral, dar chiar veritabilă din punct de vedere practic. Eu însă, deşi nu le încurajez ştiinţa şi nici nu cred în aplicabilitatea ei cu succes pe scară largă, cu toate că lucrurile cam aşa şi stau, am început să îi admir pentru extraordinara abilitate cu care pot să păcălească mulţimile. Pozând în savanţi, ei nu sunt de fapt decât analfabeţi. Încercând să-şi şteargă din memoria colectivă, de castă, fiindcă se pare că au una, condiţia de analfabeţi, nu reuşesc, oricât s-ar strădui, să ajungă savanţii pe care doar îi simulează. Amintindu-mi pe loc de teoria simulacrelor a lui Baudrillard, şi ea inspirată copios din largul eidos platonician à la Whitehead, nu mă pot abţine să nu îi listez şi pe semidocţi în lunga enumerare de simulacre pe care francezul o face şi în care, dacă îmi aduc bine aminte, ei nu intră. Poate că într-o ediţie revizuită a textului, filosoful simulacrelor îşi va completa şi rotunji lungul şir de exemple de simulacre şi cu cel al semidocţilor, ce mi se pare nu numai a fi doar un exemplu, printre multe altele, care s-ar putea da şi apoi analiza, dar şi unul paradigmatic şi fondator de teorie postmodernă. Iată al doilea punct pe care am vrut să-l ating atât în discuţia adevărată despre semidocţi, cât şi în această redare a ei: că semidocţii, oricât de neverosimili, simulanţi şi falşi ar părea să fie sau chiar sunt, au perfectat de-a lungul istoriei lor îndelungate, probabil urcate din sofiştii antici, o adevărată ştiinţă a neverosimilului, a simulării şi a falsităţii, în primul rând personale, şi pe urmă manifestă în tot ce ating în acţiunile lor, pe care am ajuns să o admir nu pentru că ar fi pozitivă sau benefică moral, ceea ce nu este cazul, ci pentru extraordinara ei manevrabilitate în avantajul lor, cel mai mare dintre toate, de a-şi ascunde propria fiinţă în fiinţele altora, către care aspiră, dar care nu le vor fi niciodată cât timp nu pot ieşi din propria lor condiţie ontică.

E o ironie, dar una întreţinută chiar de ei şi de felul lor de a fi: că semidocţii pot fi admiraţi în potenţialul lor pe care nu-l pot actualiza niciodată, tot aşa cum şi ei înşişi nu sunt în fond decât nişte fiinţe potenţiale, imposibil de actualizat în vreo formă genuină. Semidocţii sunt nişte mimetoni, platonici, din păcate, iar arta şi ştiinţa lor este mimetoidă, dar încă de admirat pentru graţia cu care, până la urmă, se simulează pe sine: ei devin automimetonii perfecţi”.

 

 

Comments

No Comments

Comments are closed.