[Anti-proză] Aproape totul despre sex

Posted by Marius-Iulian Stancu On October - 2 - 2009

[serial de moravuri foarte uşoare]

Episodul 1: Long Island

Dacă ar fi fost un film începea în mod necesar cu un plan de ansamblu, undeva de la înălţimea unui ipotetic etaj 15, noaptea, în care singurul reper ar fi un stâlp de iluminat orb, pe proaspăt asfaltata stradă Basmului. Camera ar coborî fără prea multă grabă, din ce în ce mai atentă la detaliile nesemnificative: un câine îl apucă pe unu de picior, stricându-i şi aşa fragilul echilibru încercat de o serie interminabilă de genociduri, prim-plan pe capul înfipt în gard, după care imaginea trece mai departe, nepăsătoare, cu un ritm totuşi ceva mai accelerat, ca atunci când te pişi pe tine dar, de ruşine să nu îşi dea seama ceilalţi, nu începi să alergi ca după o verticalizare dincolo de apărarea adversă rupând uşa wc-ului în două. Printr-un procedeu inaccesibil muritorilor de rând camera trece şi prin uşa de la intrarea în scara blocului, fără ajutorul interfonului, neacordând prea mare atenţie unui el şi o ea ce oferă, fără să ştie, un adevărat reality show vecinului de la doi care montase o cameră de supraveghere pentru a vedea zdrenţele ce i se pişă pe motor (opţional, un prim-plan pe monitorul de la calculatorul individului în cauză, suficient ca spectatorul să îşi dea seama că pula lui sculată a devenit o evidenţă incontestabilă). Începe să urce scările, neapărat gâfâind de la etajul trei încolo (ghinionul lui că stau la 10), aşa pentru mai mult realism, sugerând că în spatele oricărei camere de filmat se află totuşi o entitate, de o atotputernicie simulată, din care se hrăneşte imaginaţia noastră de labagii complexaţi. Pentru că orice autor ştie, cel puţin ăia adevăraţi, să lase printre “daaa! acoloo! mai taaare!” , mici semne care să zgândăre facultatea interpretativă a criticilor excitaţi de un dublu, chiar triplu sens, ca la un gangbang exegetic.

Încerc să adorm. Îmi tremură curu de frig dar de lene nu mă ridic să închid ferestrele. Efortul de a mă ridica ar strica un complex sistem de “i don’t give a fuck” pe care l-am construit timp de 25 de ani cu multă grijă şi pe care îl aplic cu mici variaţiuni în ceea ce priveşte implicarea mea în viaţă. De parcă asta nu ar fi fost de ajuns, pentru prima oară, de trei ani de când s-au mutat sub mine, George o fute pe nevastă-sa cu strigături. Cu strigături frate! Crede-mă! Şi ultima nasoală care ar scoate sunetele pe care le-a scos Dana (pentru că aşa o cheamă) în noaptea aia nu are cum să nu scoale ceva în tine. Unde mai pui că e şi bună. Iar eu a doua zi trebuia să îi arunc un “bună ziua” sictirit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În astfel de situaţii regreţi că s-au inventat lifturile care să poată duce mai multe persoane în acelaşi timp, povestea cu universul în expansiune devine un mare căcat, spaţiul se strânge în jurul tricoului transformat brusc într-o cămaşă de forţă pentru trupul în spume, conştient că, dacă legile fizicii nu vor fi printr-un miracol suspendate temporar pentru a ajunge mai repede la 9, ai să sari pe ea ca un bou în călduri păstrat în viaţă doar de prăsilă. După vreo 15 minute de dă-i şi fugi, de fugi şi dă-i, în care varianta de a mă ridica totuşi din pat, să mi-o iau la labă, a devenit din ce în ce mai plauzibilă, liniştea s-a aşternut în dormitor precum cenuşa în grădină după ce ai pârlit porcul. Încercând să adorm văd lumini. De trei ori am întors capul să văd dacă nu cumva sunt în pericol de a fi răpit de extratereştri şi de fiecare dată, canci. Începuse să mi se înşurubeze din ce în ce mai mult în minte ideea că, pentru nenorociţii ăia doi de la 9, eu nu sunt decât un soi de experiment căruia trebuie să îi fie depistat intervalul în care îi sunt futuţi creierii. Iar ai mei au fost futuţi repede şi din toate poziţiile, ca la unul din documentarele alea “pe bune” despre Kama Sutra. Singurul motiv pentru care acum sunt în viaţă şi nu m-am dus la bucătărie să îmi fac felul este că, atunci când în loc de cele două ventilatoare începusem să văd infanterişti, primesc un telefon.

Omucuvaca. Nu este unul dintre personajele imaginaţiei mele deja subredă. Chiar există şi e om (mă rog, depinde cum defineşte fiecare umanitatea; iar pe antropologii cărora le place să o ardă cu discuţii interminabile îi avertizez că o să-i fut în gură). În timp ce unii au tatuaje cu mai ştiu eu ce gagici sau simboluri, în comparaţie cu care scrierea sumeriană e floare la ureche, omul meu avea tatuat pe braţul stâng o vacă. Iar eu respect asta. Puteai chiar să desluşeşti conturul unui câmp pe care vaca lui păştea. Nu i-a pus un nume şi nu a nutrit niciodată cine ştie ce sentimente pentru animalul ăsta dar el a fost cel care l-a ales (asta aşa, ca să risipim zvonul cum că ar fi fost o glumă de căcat a tipului care avea salonul). Dacă nu te-ai prins nici până acum de ce a căpătat prietenul ăsta al meu porecla Omucuvaca ţin să te anunţ că eşti mai prost decât o vacă şi nu mai merită să-mi bat capul cu tine (asta doar dacă nu eşti o pizdă bună). Începe să turuie ca o puştoaică în călduri: “hai că a închiriat amicul ăsta al meu un club prin centru”, că “o să se lase cu rockăreală şi futai prin wc-uri”, că “băutura e din partea casei frate”, că “e şi bagaboanta aia care îţi place ţie”. Recunosc, ultimele două argumente mi-au pus capac.

Ajuns la locul faptei nici nu apuc să articulez primele cuvinte, care să dovedească totuşi că fac parte din specia homo sapiens, că cineva îmi şi pasează o bere. Confesiune: între God Given şi The Warning de Nine Inch Nails am început să cam pierd şirul, şi aici nu e vorba doar de numărul sticlelor la jumate. Mister O se înfăţişează întrebându-mă dacă ştiu ce e aia Long Island. Nu le-am avut niciodată cu băuturile ce necesită resurse financiare importante (sunt dintre aceia pentru care nu contează cu ce se îmbată) aşa că, înainte ca imaginaţia mea să îşi murdărească tălpile cu nisip, O îmi arată barmanul. Deci, structura insulei este una lichidă, cu toate referinţele la haosul primordial pe care un astfel de enunţ îl atrage după sine. Vodca, tequila, ginul şi ce pizda măsii a mai pus ăla acolo, în două şedinţe consecutive, ornamentate cu bere, m-au conştientizat brusc de vocaţia mea de Ales în realitatea din ce în ce mai virtuală. Sunt momentele alea în care gândurile nu mai pot fi exprimate, în care îţi aduci aminte de cursurile despre filosofia minţii din facultate şi de Descartes care chiar a descoperit în întinderea trupurilor o caracteristică esenţială. Aşa că te întinzi. Când au dat-o în bucăţi ceva mai dansabile devenise deja evident faptul că trupul meu trebuia să borască. Iar ăsta chiar este un imperativ categoric. M-am strecurat printre ei pe ringul de dans ca un şobolan într-o groapă cu şerpi ce scapă cu viaţă doar pentru că ăia sunt prea preocupaţi să se fută. Cum însă, atunci când m-am născut, altcineva a mâncat tot căcatul, bineînţeles că buda era ocupată. Aşa că, în timp ce eu îmi vărs maţele în pisoar, tipul de lângă mine mă întreabă cu pula în mană şi cu seninătatea unuia aproape de nirvana: “îţi e rău?” E inutil să mai menţionez că pe bagaboantă a futut-o altul.

Leave a Reply