Tiff – Ziua 10

Posted by Ştefan Bolea On June - 11 - 2012ADD COMMENTS

Înainte de toate vreau să-mi exprim insatisfacţia legată de spot-ul TIFF, regizat de Iulia Rugina (cel cu ţăranul cinefil), pe care l-am văzut de cel puţin 20 de ori. Nu poţi folosi piesa Răsăritul soarelui de Richard Strauss într-un promo dedicat LUNII!

Schimbul (r. Eran Kolirin, 2011, Israel, Germania). Imdb recomandă acest film ca un exerciţiu de decontextualizare. Un rezumat bun dar aş propune altă interpretare: solipsismul. Ce se întâmplă cu viaţa noastră când noi nu suntem acolo? Există lumea noastră doar pentru noi sau are alte legi, alţi sori şi alte nebuloase? Norma ne dă răspunsul dar arta este a-normală (sau anomică): ea trebuie să pună întrebări, chiar când totul pare limpede. Arta profundă izvorăşte din insatisfacţie, din nemulţumirea faţă de calea urmată de cei mulţi: este spinul din inima cunoaşterii. Pe scurt: personajul principal din Schimbul o ia razna atunci când se întoarce acasă neopinat şi vede totul într-o lumină nouă. Poate este lumina şi culoarea mescalinei pe care o descrie Huxley în Porţile percepţiei, pe care nebunii, profeţii şi asceţii o resimt în mod natural. De aici până la scena-limită din final, în care personajul se confruntă cu marea (cu nelimitatul), participând într-un ritual care parodiază ultima scenă din Blow-up de Antonioni, nu este decât un pas.

Teddy Bear (r. Mads Matthiesen, 2012, Danemarca). Oedip nu este numai prinţul psihanalizei, ci şi cel al cinematografiei. Instrucţiuni detaliate despre cum să-ţi părăseşti mama. Filmul ia parte la dezbaterea legată de graniţa dintre platonism şi erotism. Dennis (Kim Kold) este un uriaş cu suflet de bebeluş, care se zbate între dragoste filială şi dorinţă. Probabil încă virgin (la 38 ani), porneşte în căutarea dorinţei dar este prea laş s-o satisfacă. Îl strangulează cordonul ombilical, de care îl plimbă în lesă o mamă autoritară şi egoistă. Îşi găseşte compensaţia pentru libido-ul său refulat şi pentru absenţa vieţii sexuale în devoţiunea sa pentru culturism, unde ajunge la performanţă. Este regulat călcat în picioare dar identificarea cu propriul trup îl salvează de la examenul conştiinţei de sine. Avem în această producţie un manual de ştiinţe politice: cum poate cineva firav, fragil şi decadent să se înstăpânească asupra unui exemplar de zece ori mai impunător ca el. Falusul este mental: îmi aduc aminte de revolta sclavilor!

În încheiere, mi s-a părut iniţiatic să mai merg o data la Oslo 31 August. Observaţii noi: a) Soundtrack-ul este foarte bun, îmi pare rău că nu am reuşit să-l comand online. b) Scena cea mai reuşită îmi pare cea în care Anders stă singur în cafenea şi aude poveştile celor din jur şi în care vedem prin ochii lui alte destine care pendulează între obişnuinţă şi depresie. c) Zâmbetul lui Anders aparţine unuia care îşi recunoaşte absenţa în miezul prezenţei: de fapt el îşi ia rămas bun de la lumea sa, instalându-se în neantul, pe care îl anticipează mereu. De aici, imensa nostalgie a existenţei lui Anders, care a pierdut bătălia şi doar priveşte din exterior propria sa înhumare. Un fel de „goodbye cruel world”. d) Penultima scenă, cea anterioară cadrelor cu Oslo, este filmată de la uşă. Noi, cei care ne îndreptăm spre viaţă (oare ???) nu putem trece peste pragul uşii lui Anders, care şi-a început călătoria ultimă. Un mesaj foarte clar din partea lui Trier că instinctul nostru vital ne ţine departe, separaţi, înapoi în uterul normei, în timp ce Anders este excepţia, peste care cade cortina ca un giulgiu.

Stefan Bolea

Tiff – Zilele 8&9

Posted by Ştefan Bolea On June - 10 - 2012ADD COMMENTS

Poliţistul (r. Nadav Lapid, Israel, 2011). Un fel de elegie a revoluţionarului incompetent. Filmul este structurat în două episoade, care intră în coliziune la punctul culminant. Primul descrie în detaliu viaţa unui luptător din trupele anti-tero. Am simţit că fac exerciţii pe centrul motor. La fel ca-n 300, elogiul trupului, dispreţul faţă de cei maladivi (care sunt folosiţi dar nu integraţi), cultul autoritar al paternităţii (şi altele) au toate ceva nazist. Cu ironia aferentă că acţiunea se petrece în Israel. După cum ştim din The Believer, nazismul (la fel ca satanismul) este o stare de spirit, nefiind condiţionata de determinării spaţiale sau temporale. Mai ales în primul episod, producţia lui Lapid (care a fost prezent în sala de la Arta) cade la montaj: informaţii redundante sunt strecurate, ce nu au legătură cu intriga sau mesajul filmului. Poliţistul ar fi câştigat la capitolul mister prin discontinuitate. Al doilea episod începe cu nişte punkeri aflaţi în exerciţiul distrugerii unei maşini. Faza amuzantă e că maşina distrusă aparţine Shirei (Yaara Pelzig), textiera unui grup de anarhişti, care se pregătesc de primul lor atentat. Shira n-ar putea fi supărată pe punkeri: dacă ei îi distrug maşina, ea vrea să distrugă întreg sistemul producători de bunuri. Scena care taie acţiunea oarecum previzibilă şi banală din primul episod este, retrospectiv, una din cele mai reuşite ale filmului. Cum să-i înţelegem pe anarhiştii moderni? Avem acces imediat la „lumea” lor în scena în care liderului grupului, creierul revoluţionar îl invită pe colegul lui, care se plânge că violonistul ambulant cântă prost, să ia vioara şi să dea el o performanţă superioară, dacă este capabil s-o facă. Ceea ce se şi întâmplă. Avem aici principiul un principiu acţional, cel al influenţării directe a realităţii, ce vrea să înlocuiască acceptarea pasivă, înţeleaptă şi resemnată. Originea acestui principiu se leagă de povestea lui Bakunin, care, observând o echipă de demolatori, ar fi pus mâna pe ciocan să dea o mână de ajutor. Este un principiu al filosofiei practice, ce lasă contemplarea pe mâna incapabililor. „If you want something done, then do it yourself”. Cele două grupuri se ciocnesc în final. Dacă stânga ar fi jucat atât de prost în cel de-al doilea război mondial, dreapta ar fi făcut joncţiune cu trupele din Japonia. Dar nu conflictul dintre nazism şi anarhism (termenii sunt folosiţi într-un sens foarte larg) sunt miza filmului: scena în care Yaron (Yiftach Klein) se uită la cadavrul blond al revoluţiei este îmbibată de o enormă nostalgie şi compasiune, „an unfinished simpathy”. Poliţistul este elegia anarhistului amator sau a radicalului neorganizat, care nu-şi dă seama că jocurile au cu fost făcute din prima secundă.

Swoon (r. Tom Kalin, 1992). Din nou despre amatorism în infracţionalitate. Leopold şi Loeb (povestea lor a inspirat celebrul Rope), doi intelectuali homosexuali evrei pornesc într-un quest care ar fi trebuit să aducă în aproprierea crimei perfecte. Eşuează lamentabil, chiar pentru standardele modeste ale poliţiei din 1923. Influenţaţi de Nietzsche sau nu, omoară un copil, oarecum din considerente intelectuale, pentru a-şi dovedi superioritatea de prădători. Filmul aduce în prim plan scandalul din epocă, discriminarea homosexualilor (şi a femeilor), opiniile fiziognomice ale oamenilor de ştiinţă de atunci, astăzi datate. Îl citez pe personajul lui Leopold, care spune în film că nu are compasiune pentru el însuşi. Nici nu o merită, el nu a fost discriminat ca semit sau gay, ci în calitate de criminal. Un asasin destul de imbecil de altfel, care a dovedit (încă odată) că realizarea practică a unei idei poate fi grotescă. „Dincolo de bine şi de rău” nu înseamnă să-ţi crăp capul pe stradă, ci că eu pot să-mi impun propriile standarde morale superioare moralităţii înguste a maselor. Înseamnă să lucrezi şi mai mult cu tine însuţi.

Gut (r. Elias, 2012). Un film rar, care introduce două argumente interesante. Primul: vrem să vedem oameni murind pe ecrane din complexul de superioritate al supravieţuitorului. Cel mort este într-o situaţie mai proastă ca tine, este un sclav (Sartre). Al doilea: filmul trebuie să te influenţeze existenţial, să-ţi schimbe viaţa, altfel e de prisos. Nu sugerez că ar trebui să-ţi tai venele după filmul perfect (un caz ideal), ci că un micron din structura ta interioară trebuie să iasă puţin din ţâţâni, altfel nu există katharsis. De altfel, arta trebuie să intre ca o baionetă în cotidianitate şi să te scoată din circuit. Ne e frică de ceea ce ne sparge habitudinile dar tocmai când ieşim din ciclul obiceiurilor suntem spontani şi trăim cu adevărat. O doză de pericol este inevitabilă. Altfel o viaţă dedicată job-ului şi circului mediatic, care-ţi spală creierul după o zi de muncă, este un adevărat coşmar. Mai coşmaresc mi se pare să te focalizezi pe muncă+bani+nimicuri decât să faci un film snuff.

Stefan Bolea

Tiff – Zilele 6&7

Posted by Ştefan Bolea On June - 8 - 2012ADD COMMENTS

Iron Sky (r. Timo Vuorensola, 2012, Finlanda, Germania, Australia). O parabolă a nazificării Americii şi o parodie la cel de-al doilea război mondial şi la cel din Iraq. Naziştii sunt caricaturizaţi (totuşi puţin mai multă cercetare nu strica) şi un model negru este adus în scenă (Christopher Kirby) pentru accentua desuetudinea diferenţei dintre spiritul arian şi cel afro-american. Naziştii au ajuns pe lună şi a prosperat, în ciuda faptului că revoluţia digitală a trecut pe lângă ei. Sunt capabili totuşi arme de distrugere universală, ca Götterdämmerung, ce ar putea găuri la propriu Terra. Dar naziştii, prin cultul lor ritualic pentru onoare, sunt „singurii pe care americanii îi pot bate în luptă dreaptă”, cum spune preşedinta Americii (Stephanie Paul). Filmul este interesant din perspectiva criticii nazificării Americii, ţara libertăţii va deveni (a devenit) o oligarhie, în care marketingul şi consumismul fac legea şi în care gustul pentru securitate primează în faţa libertăţilor personale. „Dacă ai bani, ce mânca şi infractorul este ţinut în cuşcă să nu ai emoţii când traversezi strada (dacă suspectul de terorism e ţinut în lesă în Guantanamo), poţi renunţa la dreptul la viaţa privată şi contrasemna Patriot Act.” Majoritatea autorilor de SF vorbesc despre dictatură atunci când se referă la forma de guvernământ din viitor. Probabil că suntem ultimii oameni liberi. Probabil că am fost. „Istoria se repetă întâi ca tragedie, apoi ca farsă” (Karl Marx). A recicla nazismul din coşul de gunoi al istoriei ca să fabrici trama unui film înseamnă a reactualiza nişte însemnări din Evreii, un popor de singuratici de Cioran. Mitodrama omenirii continuă, iar nazismul pare un eveniment minor dar şi o anomalie sistemică, ce schimbă conturul unor doctrine care au debutat în libertarianism şi egalitarism. „Might is right” – „statul e totul, eu sunt nimic”. Istoria viitoare a omenirii pare pre-scrisă în Întuneric la amiază şi 1984. Era să uit, m-a amuzat promo-ul la produsele Apple, în special la iPhone şi iPad. Cu un iPad se armează Götterdämmerung, arma destinată să distrugă planete. Să fie aici un mesaj subliminal?


Concert Laibach. Laibach s-au remarcat prin profesionalism şi prin respectul pentru public (concertul a durat două ore şi biletul a fost extrem de ieftin, semn că TIFF’ul ne-a cam făcut cinste). Ambianţa plăcută a holului hotelului Continental a fost potrivită, deşi, în ciuda pleonasmului, muzica celor de la Laibach pare făcută pentru hale. Din punct de vedere politic, un show oarecum neo-nazi + neo-anarhist, bineînţeles în sens ironic & parodic, la fel ca producţia Iron Sky, pentru care Laibach a facut soundtrack’ul. O uşoară tentă dadaistă în jocul performerilor m-a trimis cu gândul la Republica de la Weimar. M-a amuzat de pildă cover-ul după The Final Countdown, în care vocea gravă a solistului e foarte potrivită pentru ironie şi pastişă.

Alpii (r. Giorgos Lanthimos, 2011, Grecia) După briliantul Caninul, Lanthimos mai vine cu un alt hit. Faptul că oamenii plecau din sală cu priviri ultragiate spune mult despre obscuritatea şi aparentul ezoterism din Alpii. Este în fapt un film despre psihologia şi ingineria actorului, despre naraţiunile pe care le proiectăm şi rolurile pe care le jucăm pentru a supravieţui. Personajele principale preiau rolurile unor persoane decedate, pentru a alina nişte traume sau pentru a realiza în esenţă nişte psihodrame. Violenţa şi cultul perfecţiunii caracterizează această „sectă” de actori existenţiali, care îşi consideră rolul o chestiune de viaţă şi de moarte (vezi scena tentativei de sinucidere). Uneori scenele sunt monstruoase şi expun un sarcasm grotesc, ce pară să provină din Beckett şi Ionesco. Cred că filmul se poate înscrie în proiectul teatrului absurd din anii ’50, mizând pe incomunicabilitate, fractura discursului şi pe mister. O magie efectivă ia naştere atunci când joci rolul unei persoane, când devii afectiv acea persoană. Amuzant şi sinistru în acelaşi timp profesionalismul actorilor: faptul că-şi repetă rolul, că sunt pedepsiţi pentru devieri, etc. Misterul este captat şi de violenţa excesivă, atitudinea macho a protagoniştilor, capacitatea oarecum kafkiană de a pedepsi şi de a „omorî ca un câine”.

Hugo 3D (r. Martin Scorsese, 2011). Un film despre film. Mă simt cumva dator lui Scorsese pentru acest tribut lui Méliès, pe care recunosc că nu l-am gustat în totalitate, după cum se vede şi din cronica din Ziua 3. Mai mult, o producţie despre identitatea structurală şi metodică dintre film şi psihanaliză: vrei să visezi sau vrei să produci vise? Eşti visător sau chiar vis? Un film relaxant dar care are un substrat substanţial. Performanţa lui Cohen (principalul „comediant” al filmului) este credibilă – avem şi o poveste de philia puberală, ce are un aer proaspăt datorită celor două staruri în devenire, Asa Butterfield şi Chloë Grace Moretz. Nu înţeleg de ce Christopher Lee are un rol atât de mic; pentru mine, scenele în care joacă el sunt transfigurate (Jude Law nu merită menţionat). Din punct de vedere tehnic, o realizare ireproşabilă: ca să revin la psihanaliză, scenele viselor sunt superbe. Filmul lasă de dorit datorită sfârşitului lui moralist: ca laureat, Méliès încetează să devină un caz. Probabil Scorsese îşi proiectează o imagine ideală („wishful thinking”) despre propriul destin artistic.

Ştefan Bolea

Tiff – Ziua 5

Posted by Ştefan Bolea On June - 6 - 2012ADD COMMENTS

Mlaştina (r. Guy Édoin, 2011, Canada). Un alt film ratat din competiţie. Mlaştina, debutul regizorul canadian Édoin, este total neconvingător. Morala productiei: dacă ne-a lovit criza, ne cheamă pământul. Am primit lecţii nedorite despre moşirea unei viţici şi despre ingineria modernă a forării unei fântâni. După accidentul figurii paterne, acţiunea putea să se intensifice cu 200%. În schimb, ca în Kuma, revine tema substituţiei. Şi cea a complexului lui Oedip, pe care-l rezumă într-o formă clasică Jim Morrison: „father I’d like to kill you, mother I want to fuck you.” Iar banală şi lipsită de sens tema homosexualităţii infantile, care putea fi filtrată poetic şi care în producţia canadiană nu ajută cu nimic desfăşurării acţiunii. OK, ce să spun? Şi pe mine m-a afectat criza şi nu am venit din „munca” la EgoPHobia şi din cele 4 cărţi pe care le-am produs. Dar asta îmi dă o oarecare doză de libertate pentru că nu trebuie să mulg un stăpân. Personajele nu simt nici o eliberare, când mlaştina le suge venitul, dimpotrivă se comportă haotic, determinist şi psihanalizabil. Reacţia lor este oarecum normală – şi m-am săturat de cei care sunt blestemaţi de mediocritate. Mama este deprimată şi puberul deprimant. Străinul misterios n-are, în schimb, un aer melancolic dar şi traseul său e previzibil: unii are face şi mai mult pentru a avea acces la împreunare. El mizează pe cartea alcoolului (the way to the pussy leads through alcohol) şi a eficienţei masculine, dublată de performanţa economică. De ce vedem un film pe o temă atât de banală? Morala secundară: orice ai face, mlaştina te va înghiţi de viu. Numai că personajele noastre nu prea fac nimic.


Portocala mecanică (r. Stanley Kubrick, 1971). Filmul total. La fel ca Fight Club, filmul este structurat în două părţi: prima este dedicată violenţei, a doua – recuperării. Alex (interpretat genial de Malcolm McDowell), şeful unei bande de huligani, ce are ca specialitate bătaia şi violul (jaful fiind secundar), este un meloman autentic, ce iubeşte în special Simfonia a Noua beethoveniană. De la muzică (un hobby neobişnuit pentru un infractor) porneşte şi conflictul cu banda sa, care până la urmă îl trădează, Alex ajungând la închisoare pentru crimă. Apologia nihilistă a violenţei din prima parte e dublată de o enormă ironie, pe care o percepem dacă aplecăm urechea la coloana sonoră. Parodia lui Alex la interpretarea lui Gene Kelly a piesei Singing in the Rain poate fi cea mai bună scena a filmului: o combinaţie dintre balet, înzestrare fizică, violenţă, grotesc, abilitatea şi mândria de a fi un monstru şi superbie de animal de pradă. A doua parte e în esenţă un manifest anti-psihiatric şi o satiră a societăţii contemporane, esenţializată în simbolul Saturnaliilor: foşti infractori ajung poliţişti; homeleşii bătrâni sunt capabili să linşeze un tânăr; victimele mai primesc o palmă peste faţă în timp ce criminalii sunt integraţi în sistem şi primesc laurii. Mai mult, familia lui Alex probabil îşi bea ceaiul cu cea a lui Gregor Samsa. Totuşi să nu ignorăm mesajul sinistru ascuns sub masca grotescului: ce preferi, două săptămâni de iad pur sau doisprezece ani de purgatoriu? Alex alege iadul dintr-o clipită!

Citeşte aici ce scriam despre Portocala mecanică în 2004.

Stefan Bolea

Tiff – Ziua 4

Posted by Ştefan Bolea On June - 5 - 20122 COMMENTS

Die Puppe (r. Ernst Lubitsch, 1919). M-a lăsat rece comedia lui Lubitsch, deşi sunt un admirator al filmului mut. (Poate ar trebui să se înţeleagă horror & sf mut.) Deşi tema (de acum 93 de ani!) este actuală, pentru că păpuşa gonflabilă se adresează tot misoginilor şi burlacilor, cum citim într-un promo din film (celor care nu au acces direct la sex, ar spune Onfray), nu gust genul acesta de producţie, care anticipează comedia romantică clasică. Intriga este oarecum oedipiană (bărbatul care fuge de căsătorie sub poalele mamei, apoi la mănăstire, ca Ofelia), ce dezvoltă motivul unei purităţi anxioase de eternul feminin şi peste ea se suprapune tema dublului (o femeie poate fi o păpuşă & unii se îndrăgostesc de Barbie şi apoi descoperă în spatele arhetipului un companion de nădejde, poate chiar o a doua mamă). Ce am admirat la Lubitsch, în ciuda siropului cu care ne va obişnui Hollywood-ul: satira lăcomiei şi a avariţiei. Aici este de neîntrecut probabil din pricina unei educaţii protestante agnostice. Călugării hulpavi, care visează 300.000 de franci să-şi ia mai multe costiţe şi care visează să le danseze o păpuşă la bară – avem aici un Eulenspiegel de nota 10!


Kuma (r. Umut Dag, Austria, 2012). Primul film de la Tiff care mi s-a părut cu adevărat slab. Mai grav că este chiar din competiţie. Aproape că mi-a uşurat conştiinţa rea, pe care o aveam, că am văzut doar 30% din filmele selectate pentru premiul festivalului. Am văzut producţii teutone-otomane geniale, ca Gegen die Wand sau ca Auf der anderen Seite. Kuma nu poate intra în această categorie. Avem doar clişeul codului cultural, astfel că mergem la film ca să facem antropologie şi să ne mirăm ce tabu-uri au alţii (defect de care nu scapă cele mai multe filme româneşti, care invită spectatorul străin să se amuze de balamucul mioritic; probabil din pricina exemplului negativ al megalomaniei comuniste nu vom avea multă vreme de acum un film românesc Mare). Conform unui obicei turcesc bizar, Ayse (Begüm Akkaya) devine a doua soţie (kuma) a unui bărbat în vârstă, ca să substituie virtuala absenţă a primei soţii bolnave de cancer. Nu mi-a plăcut interpretarea lui Akkaya, în sensul că detest clişeul pe care îl subînţelege: cel al omului bun, care se distinge prin blândeţe şi amabilitate. „Omul bun” este doar o mască pentru monstrul din dulap, care îşi urmăreşte obsesiv interesul iar altruismul şi compasiunea vor fi întotdeauna excepţii. După cum se vede în final, „buna” Ayse ascunde ceva, Eros-ul fiind o motivaţie mult mai intensă decât loialitatea faţă de o familie, căreia, la urma urmei, nu-i datorează nimic. Occidentalul moralist va suspina condescendent şi va conchide: nu poţi să-ţi iei a doua soţie ca şi cum ţi-ai lua al doilea căţel.

Ştefan Bolea

Tiff – Ziua 3

Posted by Ştefan Bolea On June - 4 - 2012ADD COMMENTS

The Snowtown Murders (r. Justin Kurzel, Australia, 2011). Primul film de la Tiff pe care l-am simţit social înainte de a fi psihologic. Personajele, cu foamea lor obsesivă, cu locuinţele mizerabile şi promiscuitatea odioasă, fac parte din proletariat. După accentul socio-economic, producţia australiană se transformă într-o elegie a infracţionalităţii. După trauma abuzului sexual, urmează pentru Jamie (Lucas Pittaway) trauma participării la crime. Situaţia pare lipsită de ieşire (ca o menghină deterministă) pentru că ce-l împiedică pe Lucas să-i denunţe sau chiar să-i ucidă pe asasini? Laşitatea ori nevoia de obedienţă faţă de modelul patern? Tatăl asasin, Chronos-ul filmului, este John Bunting (Daniel Henshall), un criminal, care începe prin asasina şi tortura homosexuali şi narcomani, doar pentru a continua să scape de oricine este obraznic. Un indiciu că filmul va fi exagerat de violent apare când Jamie este obligat să ucidă un câine. Într-un mod pasiv-agresiv, scenele dure alternează cu intermezzo-uri lirice, care pe mine, personal, nu m-au impresionat. Oricum, focalizarea pe proletariat dă ideea (falsă) că infracţionalitatea se naşte din ignoranţă şi mizerie. Că nu este aşa au demonstrat-o Leopold şi Leob şi avatarul lor, Patrick Bateman din American Psycho.

Medalion Georges Méliès (Castelul Banffy, Bonţida). (Le mulţumesc aici prietenilor mei Liz & Gabi care m-au scos puţin din Cluj.) O locaţie perfectă, gothică, în care mergea un horror expresionist din anii ’20. Organizare destul de proastă – am aşteptat aproape o oră înainte de „a se drumul la bilete”. Nu înţeleg de ce s-a aşteptat atât. După obişnuita întârziere orientală de aproape jumătate de oră, am asistat la un spectacol narat de strănepoata lui Méliès, inspirata şi adaptabila Marie-Hélène Lehérissey, acompaniată de fiul ei, Lawrence Lehérissey, care a făcut nişte improvizaţii de jazz excelente. Filmele scurte ale lui Méliès, realizate între 1896 şi 1913, sunt oarecum infantile dar trezesc şi astăzi respectul. De exemplu, am văzut nişte efecte speciale fenomenale, mai ales în filmele în care Méliès îmbracă şi haina de actor principal şi interpretează un iluzionist. Naratorul are o partitură importantă în decriptarea acestor producţii, pentru că deseori mesajul este obscur şi nu înţelegi chiar totul. Mi-a plăcut îmbinarea între imagine, povestire şi jazz dar dincolo de regalul cinematic trebuie să plasăm decorul iniţiatic & întunecat al castelului din Bonţida. Are farmecul său deşi este inexplicabil că nimeni nu restaurează complexul. Urgent.

Ştefan Bolea

Tiff – Ziua 2

Posted by Ştefan Bolea On June - 3 - 2012ADD COMMENTS

The Substance: Albert Hofmann’s LSD (r. Martin Witz, 2011) – primul film de la TIFF la care am văzut sala plină şi pe bună dreptate! Un documentar despre substanţa care esenţializează sinele, misteriosul LSD. Pelicula regizată şi scrisă de Witz atestă vremurile eroice ale cercetării psihiatrice consacrate LSD-ului: prin administrarea acestui drog, se crea o psihoză-model şi exista credinţa că provocând experimental psihoza, vor fi create condiţiile vindecării ei. Schizofrenia, Sf. Graal al psihiatriei, ar fi putut deveni istorie. Stanislav Grof, iniţiatorul psihologiei transpersonale, Timothy Leary, profesorul de la Harvard care a fost dat afară pentru că recomanda studenţilor să experimenteze cu LSD-ul, Ken Kesey, autorul cărţii-cult Zbor deasupra unui cuib de cuci şi Albert Hofmann, cel care a izolat în 1943 substanţa, sunt câteva din starurile acestui documentar. Acum administrarea medicală a LSD-ului este mult mai controversată pentru că „sistemul” a reuşit să-l demonizeze în anii ’70. Se oferă (şi asta mi se pare cinism pur) doar bolnavilor de cancer care au simptome depresive şi anxiogene. Nu-i de ajuns să fii pe moarte ca să primeşti legal LSD, trebuie să fii şi (aproximativ) nebun! Până la urmă, problema fundamentală a consumului de droguri se pune în următorii termeni: vrei să alterezi realitatea sau percepţia asupra ei? Cu addenda că, dacă e să dăm crezare consumatorilor, revelaţiile pe care le dobândim prin alterarea percepţiei influenţează însăşi realitatea. Punct slab al filmului: sunt oarecum ignorate trip-urile negative. Sau vrea să spună scenaristul şi regizorul că sunt doar un mit? Nu ştiu dacă e aşa – îmi amintesc de reflecţiile lui Huxley din Porţile percepţiei, care arăta că encefalograma creierului unui bolnav de schizofrenie este similară cu cea a unui consumator care are bad trip. Care este adevărul? Vei lua pilula albastră sau pe cea roşie?

Oslo, 31 august (r. Joachim Trier, 2011, Norvegia) este cel mai puternic film pe care l-am văzut la acest festival (până acum) şi primul căruia i-aş da 5 stele din 5 posibile. Povestea unui tânăr care îşi vindecă dependenţa de droguri într-un centru de reabilitare dar care nu poate să fie vindecat şi de boala sufletească de care suferă. Am putea spune că există o lege a firii, una contra-darwinistă (the weak will survive) iar această lege constată că tocmai cele mai strălucite exemplare au un imbold inerent spre auto-distrugere. Ce le oferă societatea celor care trăiesc la polii fiinţei sau la ecuator? Puşcăria, ospiciul sau supradoza de heroină. Există o relaţie de mutuală excluziune între excelenţă şi mediocritate, a cărei singură excepţie pare să fie Goethe. Cel mai bine se vede discrepanţa dintre cei străluciţi şi mase în tabloul lui Friedrich, Călător deasupra mării de ceaţă. Cel ales este înclinat să depăşească buza prăpastiei şi să se arunce în vid. Uneori adaptarea nu este o opţiune. De ce oraşul Oslo este personajul principal din filmul lui Trier? Pentru că Oslo, cu toate parcurile, pădurile, autostrăzile şi cu toată poleiala benignă a burgheziei care a dat de petrol, este, cum „spunea” Ulver, Perdition City. Să trecem dincolo de faţadă, Oslo este vampirul, Moloch care ţipă după sacrificiu. Dincolo de determinarea spaţială, 31 august e ultima zi de vară (şi nu există o vară mai plăcută ca cea norvegiană) – ne îndreptăm spre iarna polară, când la ora 3, luna va răsări odată cu depresia!

Taxi Driver (r. Martin Scorsese, 1976). Ce se mai poate spune despre acest film fenomenal? Un ascet nihilist se pregăteşte să devină arma supremă şi eşuează într-un masacru minor, melodramatic şi burlesc. S-a mai observat că New York-ul este personaj în acest film şi aş spune că seamănă cu Moscova celor de la Rammstein, o urbe malefică, pragmatică, care te pune să plăteşti şi pentru cel mai mic lucru oferit. Un New York pregătit pentru noaptea întunecată a sufletului. Travis Bickle (De Niro) este un alienus, un neadaptat, un fel de monstru, prins între două lumi. Remarc şi calitatea scenariului (Paul Schrader), care transmite un mesaj deopotrivă filozofic şi elementar: trebuie să lupţi, prin orice mijloace, chiar şi infern. Până acum nu mi-am dat seama ce mult seamănă Fight Club cu Taxi Driver: de la insomnia cioraniană a personajului principal, la proiectul de distrugere a societăţii şi, mai ales, la freza ciudată pe care şi-o aplică anti-eroul în momentul când ajunge la Ground Zero. Încă două idei: conversaţia cu Iris (Jodie Foster la 14 ani) mi-a amintit de Notele din subterană a lui Dostoievski, doar că acolo omul din subterană era mai malefic. Mai mult, de ce eşuează asceza lui Travis? Părea că se antrenează să-l „aranjeze” pe însuşi preşedintele universului (ca Tamerlan), nu un simplu senator, nu doar câţiva mafioţi. Legile citadine ale grotescului cer un deznodământ minor, pare să spună Scorsese. Masacrul pare izvorât din Beckett, nu din clasicii greci!

Ştefan Bolea

Tiff – Ziua 1

Posted by Ştefan Bolea On June - 2 - 20122 COMMENTS

Reacţii adverse (r. David Michán, 2011, Mexic) este un fel de Jurnal al unui nebun modern. Într-o intrigă ce aminteşte uneori de Franz Kafka sau de David Lynch, Daniel (Hector Kotsifakis) porneşte într-o călătorie iniţiatică în care magia şi psihologia sunt mixate cu paranormalul. Filmul este de fapt un one man show, deşi anima, pentru cucerirea căreia se fac sacrificii imense, nu lipseşte. O dilemă posibilă a filmului: aparţine nebunia regiunii psihologice sau parapsihologice a fiinţei? Citatul din William Blake, oarecum determinist dar deosebit de elocvent, amintit în film într-un moment negru, spune totul: „Some are born for sweet delight, some are born for endless night.” Scena autoscopiei şi cea a şedinţei corporatiste cu oameni de carton mi se par extrem de reuşite. Conversaţiile cu câinele-asasin (supraeu sau subconştient?) mi-au amintit de Mr. Rabbit din Donnie Darko.


Babycall (r. Pål Sletaune, 2011, Norvegia, Germania, Suedia) este o producţie parcă făcută la comandă pentru psihanaliză. Complexul lui Oedip pare „eroul” filmului, care se focalizează pe relaţia dintre mamă şi fiu, privită din ambele unghiuri. Anna (Noomi Rapace, star-ul din Fata cu tatuajul în formă de dragon) încearcă să-şi refacă viaţa după despărţirea de un soţ abuziv, care a atentat la viaţa fiului lor iar Helge (Kristoffer Joner) se confruntă cu spectrul despărţirii de mama sa muribundă. Tema dublului este prezentă, de asemenea limita dintre realitate şi imaginaţie este lichidă. Ideea filmului poate fi rezumată astfel: dacă mama este primul nostru adăpost, copilul este cea mai de preţ posesie a mamei.


Deschiderea oficială din Piaţa Unirii a fost sabotată de ploaie, apoi de frig (12°). Trebuie să remarc înainte de toate, solicitudinea voluntarilor, care au fost de nepreţuit. Înaintea filmului serii au fost prezentate două scurt-metraje: Superman, Spiderman & Batman (r. Tudor Giurgiu, 2011) descrie cu autenticitate relaţia tată-fiu dar mesajul traumatic al filmului e oarecum previzibil şi moralist. Le voyage dans la lune (r. Georges Méliès, 1902 !), unul din primele sf-uri din istorie, e genial şi l-aş compara cu poezia simbolistă, care încă era la modă în vremea aceea. Luna reprezintă contrapartea noastră, ţelul nostru ascuns dar poate şi purgatoriul, din care trebuie să ieşim teferi. Efecte speciale extraordinare de acum 110 ani!


Despre oameni şi melci (r. Tudor Giurgiu, 2012) este o comedie amară, cu iz sociologic, constituind o radiografie a anilor ’90, când comunismul rezona încă în spirit, dacă nu şi în literă. Există trei planuri principale, cel focalizat pe Monica Bârlădeanu fiind cel mai slab. Dorel Vişan este însă neînlocuibil, simulând la perfecţie atitudinea acelor oameni, care au confiscat şi vândut România, acum două decenii. Andi Vasluianu se dovedeşte un june prim credibil, carismatic – la un nivel mai subtil, pastişându-l pe Brando (On the Waterfront). Mesajul clar: sperma unui muncitor român nu valorează nimic. În plus, îmi amintesc de sărăcia violentă a acelor ani, când 50 $ semnificau, pare-se, etalonul succesului.

Ştefan Bolea