blog EgoPHobia

Românul care a refuzat toate distincţiile literare ce i-au fost atribuite

Written by Sorin-Mihai Grad

www.romanipentruolume.ro

 

 

Încă de la 17 ani când s-a înscris la facultate, i-au apărut insomniile care-l transformau parcă „într-un demon”, iar gândul obsesiv la moarte îl urmărea „chiar şi atunci când mânca”. Întors la Sibiu, în prima vacanţă de studenţie, pe stada Spinarea Câinelui, „mă plimbam noaptea, eram ca o stafie şi oamenii din acest orăşel credeau că am mintea zdruncinată. Şi atunci mi-am spus: Trebuie să scrii o carte!”

Iar şase ani mai târziu, apare Pe culmile disperării, prima sa carte, pornind astfel în viaţă, la drum, în „căutarea infinită de sine”, unul dintre scriitorii şi filosofii români cei mai eminenţi până în prezent: Emil Cioran.

În 1936, îşi încearcă şi vocaţia de pedagog, astfel că va preda, pentru prima şi ultima dată în viaţa sa, ca profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. „Timp de un an am predat filozofia într-un liceu. Dar fusesem poreclit aproape «dementul»: într-o zi am fost surprins învăţându-i pe copii că totul este bolnav, până şi principiul identităţii… Când am plecat de la Braşov, directorul liceului s-a îmbătat de bucurie că a scăpat de mine”, povesteşte Emil Cioran, un Nietzsche contemporan trecut pe la şcoala moraliştilor francezi, aşa cum îl descrie Gabriel Liiceanu în „Itinerariile unei vieţi: E.M.Cioran”.

Nu a acceptat să i se acorde premii literare (Sainte-Beuve, Combat, Nimier) şi a refuzat remuneraţii de mii de franci. Singurul premiu acceptat de el este şi primul care i se oferă pentru debutul francez – Premiul Rivarol, în 1950. „Nimic nu seamănă mai mult cu neantul decât gloria la Paris! Nu-mi vine să cred că am râvnit şi eu la asta! Sunt însă lecuit pe veci.”

 

Despre viaţa sa, Emil Cioran afirma că „am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. [..] Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.”

Celor care doreau să afle cum se poate ajunge scriitor, Emil Cioran le adresa mesajul: „Trebuie să vă scoateţi din cap toate gândurile legate de carieră, bani şi succes. Un scriitor nu poate trăi decât sărac, fără putinţa de a purta de grijă unei familii.”

Ironia destinului a vrut ca el să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinereţe, însă rădăcinile sale româneşeti i-au procurat seva care a dat strălucire operei sale.

Pentru astfel de români a luat naştere „Români pentru o lume”, campania naţională de responsabilitate socială iniţiată de Fundaţia Sergiu Celibidache.

„Români pentru o lume” reprezintă un tribut adus marilor personalităţi româneşti ce au adus mândrie şi glorie României, peste tot în lume şi aduce în atenţia fiecăruia dintre noi pe co-naţionalii noştri care, prin activitatea lor, rămân nemuritori.

Finalitatea acestei campanii o constituie organizarea unui concurs naţional online (pe www.romanipentruolume.ro  şi pe pagina de Facebook) de tribut adus culturii sau unei personalităţi anume, prin care oameni din domenii diferite ale culturii se vor putea înscrie astfel încât să dedice o pictură, o compoziţie, o sculptură, un poem, etc.

În urma unui vot de specialitate şi prin votul sponsorilor, cei selectaţi vor merge în finală, unde vor fi jurizaţi de către un juriu de specialitate şi de către public. Câştigătorii vor primi burse în România şi în străinătate.

Campania se desfăşoară online, la adresa www.romanipentruolume.ro şi pe pagina de Facebook, unde puteţi găsi mai multe detalii despre acest nou proiect cultural al Fundaţiei Sergiu Celibidache.

Parteneri principali: Muzeul Memorial Nicolae Grigorescu, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Muzeul Naţional George Enescu

Sponsori: Amgen; Asirom; Aristocrat Events Hall; BASF; Birou de Arhitectură Pintilie; Casa Anka; Gilescu, Văleanu şi Partenerii; IBIS Hotels, Intesa Sanpaolo Bank; RIFIL; Sense; Ţuca Zbârcea & Asociaţii

Parteneri media: Radio România Muzical, Radio România Cultural, Radio România Actualităţi, Radio România Internaţional, Money TV, Spectacular TV, Grand Cinema Digiplex din Băneasa Shopping City, Cocor, Publicaţiile Flacăra, Observatorul Cultural, Q Magazine, Ziarul Ring, Revista Centrul Vechi, Deutsche Zeitung, Şapte Seri, Academia Caţavencu, România Liberă, eva.ro, cinefan.ro, stirifeldefel.ro, modista.ro, egophobia.ro, Book Mag, Art Act Magazin, Calendar Evenimente

[© Muzeul Literaturii Romane]
 

[© Muzeul Literaturii Romane]

Biografie Emil Cioran

 

Emil Cioran, cel de-al doilea copil al lui Emilian şi al Elvirei Cioran, se naşte la 8 aprilie 1911, la Răşinari, un sat de oieri şi pădurari din Transilvania, acolo unde tatăl său era preot.

Perioada copilăriei petrecută în Răşinari, avea să însemne pentru Cioran „paradisul terestru”. „Tot ce priveşte satul nostru mă tulbură profund; în acelaşi timp, am un sentiment de irealitate, de ceva vag, îndepărtat, ca dintr-o altă viaţă”, avea să spună, mult mai târziu, Cioran.

La vârsta de 10 ani, în 1921, părăseşte satul Răşinari, fiind înscris la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, unde va sta în gazdă. „Timp de zece ani am hoinărit de dimineaţa până seara într-un fel de paradis. Când a trebuit să-l părăsesc şi să plec la Sibiu, în șaretă am avut o criză de disperare de care-mi mai amintesc şi astăzi.”  După trei ani, familia se mută alături de el, tatăl său fiind numit protopop al Sibiului.

La 15 ani, în clasa a VI-a de liceu, Cioran începe să dea citire lecturilor filozofice, interesat fiind de pasaje scrise de  Mircea Florian, Diderot, Eminescu, Balzac, Tagore, Paulsen, Soloviov, Lichtenberg, Dostoievski, Flaubert, Schopenhauer şi Nietzsche, declarând ulterior: „când eram foarte tânăr, nu mă atrăgeau decât bibliotecile şi bordelurile”.

În perioada 1928 – 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti şi studiază cu precădere scrierile filosofilor şi esteticienilor germani. Încă de la 17 ani când s-a înscris la facultate, i-au apărut insomniile care-l transformau parcă „într-un demon”, iar gândul obsesiv la moarte îl urmărea „chiar şi atunci când mâncam”. Întors la Sibiu, în prima vacanţă de studenţie, pe stada Spinarea Câinelui, „mă plimbam noaptea, eram ca o stafie şi oamenii din acest orăşel credeau că am mintea zdruncinată. Şi atunci mi-am spus: Trebuie să scrii o carte!”

În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele „Calendarul”, „Floarea de foc”, „Gândirea”, „Vremea” şi „Azi”. Studiile universitare le încheie cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian şi obţine menţiunea Magna cum laude, deşi, mai târziu va considera că „nu eram făcut să devin un intelectual. Ce decădere! Mai bine m-aş fi făcut lăcătuş”. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat – specialitatea psihologie, sperând să obţină astfel o bursă în Franţa sau Germania.

„Am început să scriu în tinereţe, după ce terminasem studiile de filozofie, la 21 de ani. În acea perioadă începeam să nu mai cred în filozofie, care până atunci fusese totul pentru mine… Am înţeles că ea te învaţă să pui probleme şi întrebări, dar că apoi te lasă pradă sorţii tale, pentru că răspunsurile ei sunt întotdeauna îndoielnice… […] Crezusem întotdeauna orbeşte în filozofie, eram fascinat de marile sisteme – Kant, Hegel, Fichte… Şi am abandonat-o, de dragul experienţei, al lucrurilor trăite, al nebuniei cotidiene”, afirma autorul.

Consideraţiile lui Cioran asupra a ceea ce însemna sau trebuia să însemne democraţia şi viaţa, aveau să fie împărtăşite şi de alţi intelectuali ai vremii (generaţia intelectualilor români ai anilor ’30). Ecourile gândirii acestora ajungeau până în saloane şi cafenele, Capşa reprezentând locaţia „în vogă” a vremii, unde asemenea intelectuali aveau să se întâlnească. Îi va cunoaşte astfel pe Mircea Eliade, Eugene Ionesco, Benjamin Fontane şi Victor Brauner, alţii ca el ce vor ajunge să-şi lase puternice amprente în istoria culturii la nivel mondial. „L-am întâlnit pe Eliade pentru prima oară prin 1932, în Bucureşti, unde tocmai terminasem vagi studii de filozofie. La vremea aceea el era idolul noii generaţii”[…] În forul meu lăuntric, îi reproşam prietenului meu că nu-i în stare să se identifice cu nimic, că vrea să fie totul din neputinţa de a fi ceva…”.

Ajunge la Berlin cu o bursă a Fundaţiei Humboldt, iar în perioada petrecută acolo (1933 – 1935) ajunge să creadă că hitlerismul poate fi un „nou stil de viaţă”. Mai târziu însă va scrie: „ceea ce mi-a părut tulburător şi angajant în hitlerism este un caracter de fatalitate, de inexorabil colectiv, ca şi cum toţi oamenii ar fi instrumentele unei deveniri demonice, fanatizaţi până la imbecilitate într-un clar-obscur al prezentului. În hitlerism, cazi. Şi aşa cazi în orice curent de mase cu tendinţe dictatoriale”.Iar, „pentru a nu fi intoxicat sau contagiat de hitlerism, am început să studiez budismul”.

Odată cu întoarcerea sa în România, Cioran se va regăsi drept simpatizant al legionarismului român, considerând că „singura posibilitate, pentru ca România să nu fie o apariţie efemeră, este infiltrarea spiritului spartan într-o ţară de şmecheri, de sceptici şi de resemnaţi”.

În anul 1934 îi apare prima carte, Pe culmile disperării. Porneşte astfel în viaţă, la drum, în „căutarea infinită de sine”. „Când scrii, o faci realmente cu privire la mizeriile tale. Cel care te citeşte se recunoaşte în ele, în aşa fel încât tot ce pare să fie egoism nu e în realitate decât o formă de caritate, de altruism, pentru că ceilalţi se recunosc în aceste mizerii personale… cei ce vorbesc de probleme generale îmi par, cel mai adesea, goi. Şi dacă vreţi să ştiţi, cu filozofia asta se întâmplă: în străfundurile profunzimii ei, ea este vidă.”

În ţară, va mai publica încă patru cărţi: Cartea amăgirilor (1936), Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi şi sfinţi (1937) şi Amurgul gândurilor (1940).

În 1936 va preda, pentru prima şi ultima dată în viaţa sa, ca profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. „Timp de un an am predat filozofia într-un liceu. Dar fusesem poreclit aproape «dementul»: într-o zi am fost surprins învăţându-i pe copii că totul este bolnav, până şi principiul identităţii…”.A predat filozofia în sala de conferinţe a liceului, iar, „când am plecat de la Braşov, directorul liceului s-a îmbătat de bucurie că a scăpat de mine.”

Pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, de care va beneficia până în 1944. „În 1937, am sosit la Paris, ca bursier al Institutului Francez din Bucureşti. Promisesem să scriu o lucrare de doctorat, dar asta era o minciună. Nu am făcut nici cea mai mică încercare în acest sens, deşi nu încetam să afirm că lucrez la teza de doctorat”.

Cioran se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii din Paris şi doi ani şi-i petrece pedalând la bicicletă prin toată Franţa, în loc să fie prezent la cursuri. Cu toate acestea, a beneficiat în continuare de bursă până în 1944. Conducătorul Institutului Francez din Bucureşti l-a susţinut, intrigat iniţial de comportamentul lui Cioran. „M-a minţit, nu a scris nicio lucrare de doctorat, în schimb este singurul bursier care cunoaşte Franţa temeinic, deoarece a umblat peste tot şi, până la urmă, asta e mai mult decât o teză de doctorat.”

În anul 1940, începe scrierea ultimei sale cărţi în limba română, Îndreptar pătimaş, urmând să o definitiveze în 1945, anul când se stabileşte în Franţa.

„În 1947, vara, într-un sat nu departe de Dieppe, am încercat, ca simplu exerciţiu, să traduc Mallarmé în româneşte. Şi, deodată, am avut aproape o revelaţie: trebuie să te desprinzi de limba ta şi să începi să scrii numai în franceză. În ziua următoare, m-am întors la Paris şi am început de îndată să scriu în limba adoptivă pe care o alesesem de la o clipă la alta. Foarte curând a luat naştere prima variantă a lui „Précis de décomposition”….  Câtă cafea, câte ţigări şi câte dicţionare mi-au trebui ca să pot scrie o frază mai mult sau mai puţin corectă în această limbă inabordabilă, prea nobilă şi prea distinsă pentru gustul meu!”

Prima carte în limba franceză apare la editura Gallimard, Précis de décomposition (Tratat de descompunere), în anul 1949. Vor urma publicarea cărţilor: Syllogismes de l’amertume (Silogismele amărăciunii)-1952, La tentation d’exister (Ispita de a exista)-1956, Histoire et utopie (Istorie şi utopie)-1960, La Chute dans le temps (Căderea în timp)-1964, Le Mauvais démiurge (Demiurgul cel rău) -1969, De l’inconvénient d’être né (Despre neajunsul de a te fi născut)-1973, Écartèlement (Sfârtecare)-1979, Exercises d’admiration (Exerciţii de admiraţie)-1986, Aveux et anathèmes (Mărturisiri şi anateme)-1987. Mai târziu avea să spună că„în orice caz, am scris pentru a mă elibera pe mine de ceva. Vreau să spun că privesc tot ce am scris nu ca pe o teorie, ci într-adevăr ca pe o terapie pentru mine însumi.”

Celor care doreau să afle cum se poate ajunge scriitor, Cioran le adresa mesajul: „Trebuie să vă scoateţi din cap toate gândurile legate de carieră, bani şi succes. Un scriitor nu poate trăi decât sărac, fără putinţa de a purta de grijă unei familii.”

Tocmai de aceea, Cioran nu a avut o situaţie materială prea bună şi, odată terminată bursa Institutului Francez din Bucureşti, în 1945, au urmat vremuri grele pentru acesta. Despre acest lucru, va scrie: „Parisul era singurul oraş din lume unde puteai să fii sărac fără să-ţi fie ruşine, fără complicaţii, fără drame. Parisul a fost oraşul ideal pentru un falit…”

Cioran nu a acceptat să i se acorde premii literare (Sainte-Beuve, Combat, Nimier) şi a refuzat remuneraţii de mii de franci. Singurul premiu acceptat de el este şi primul care i se oferă pentru debutul francez – Premiul Rivarol, în 1950. „Nimic nu seamănă mai mult cu neantul decât gloria la Paris! Nu-mi vine să cred că am râvnit şi eu la asta! Sunt însă lecuit pe veci. E singurul progres adevărat cu care pot să mă laud, după atâţia ani de bâjbâieli, de eşecuri şi de dorinţă.”

De-a lungul vieţii a dezvoltat un interes exagerat asupra diferitelor boli pe care suspecta a le avea. Încercarea de a fi însă precaut cu starea sa de sănătate nu a putut combate dezastrul bolii Alzeimer (ironicul, absurdul şi fatalul propriei existenţe): „Puteri cereşti, ajutaţi-mă să nu mă destram, nu mă lăsaţi să pier sub ochii mei, faceţi în aşa fel încât să nu fiu spectator al propriei mele decăderi, ci dimpotrivă, s-o combat sau, dacă nu, să mi-o însuşesc întreagă, să mă arunc în ea fără regrete!”

Crunta boală a reuşit să-l „şteargă”complet, stingându-se într-un abis al necunoaşterii, la spitalul unde era internat, în Paris, în iunie 1995.

 

„Am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. Dacă sunt nemulţumit de ce am făcut, genul de viaţă pe care am dus-o, în schimb, nu mă nemulţumeşte. Şi asta înseamnă enorm… [..] Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.”

Emil Cioran

 

 

Sursa informațiilor: Itinerariile unei vieți: E.M.Cioran; Apocalipsa după Cioran/Gabriel Liiceanu. – București: Humanitas, 2011

Comments