blog EgoPHobia

Românul care rămâne în istorie drept unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai secolului XX

Written by Sorin-Mihai Grad

wwww.romanipentruolume.ro

 

 

Bucureşti, 28 ianuarie 2013

 

Românul care rămâne în istorie

drept unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai secolului XX

 

Considerat a fi un copil-minune, micul Jurjac (aşa cum îi spuneau familia şi cei apropiaţi), visa să devină compozitor încă de la vârsta de 5 ani: „Lucru curios: nu ştiam nimic, nu ascultasem nimic sau prea puţin, nu am avut pe lângă mine vreo persoană să mă influenţeze şi, totuşi, de copil, am avut această idee fixă de a fi compozitor. De a fi numai compozitor”, îi declara mai târziu George Enescu lui Bernard Gavoty, critic muzical şi jurnalist de radio.

Cele mai cunoscute compoziţii ale lui George Enescu datează din primii ani ai începutului de secol XX. Printre acestea se numără cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major, op. 9 (compusă în 1903 şi interpretată în 1911 de Orchestra Filarmonicii din New York, sub bagheta renumitului compozitor şi dirijor Gustav Mahler) sau Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13 (1905).

Compozitorul, dirijorul, violonistul, pianistul şi profesorul George Enescu (1881 – 1955) rămâne în istorie drept unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai secolului XX; şi-a asumat rolul de ambasador al muzicii atât în ţară, cât şi în lume şi s-a implicat în promovarea muzicii româneşti, contribuind la recunoaşterea internaţională a compozitorilor, dirijorilor şi interpreţilor din România.

Memoria marelui muzician român este perpetuată prin Festivalul Internaţional care-i poartă numele, prin diferite simpozioane desfăşurate în România şi în străinătate şi nu în ultimul rând prin expoziţii, concerte şi publicaţii realizate în cadrul Muzeului Naţional „George Enescu” din Bucureşti.

Pentru astfel de români a luat naştere „Români pentru o lume”, campania naţională de responsabilitate socială iniţiată de Fundaţia Sergiu Celibidache.

„Români pentru o lume” reprezintă un tribut adus marilor personalităţi româneşti ce au adus mândrie şi glorie României, peste tot în lume şi aduce în atenţia fiecăruia dintre noi pe co-naţionalii noştri care, prin activitatea lor, rămân nemuritori.

Finalitatea acestei campanii o constituie organizarea unui concurs naţional online (pe www.romanipentruolume.ro  şi pe pagina de Facebook) de tribut adus culturii sau unei personalităţi anume, prin care oameni din domenii diferite ale culturii se vor putea înscrie astfel încât să dedice o pictură, o compoziţie, o sculptură, un poem, etc.

În urma unui vot de specialitate şi prin votul sponsorilor, cei selectaţi vor merge în finală, unde vor fi jurizaţi de către un juriu de specialitate şi de către public. Câştigătorii vor primi burse de studiu în România şi în străinătate.

Campania se desfăşoară online, la adresa www.romanipentruolume.ro şi pe pagina de Facebook, unde puteţi găsi mai multe detalii despre acest nou proiect cultural al Fundaţiei Sergiu Celibidache.

Parteneri principali: Muzeul Memorial Nicolae Grigorescu, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Muzeul Naţional George Enescu

Sponsori: Amgen; Asirom; Aristocrat Events Hall; BASF; Birou de Arhitectură Pintilie; Casa Anke; Gilescu, Văleanu şi Partenerii; IBIS Hotels, Intesa Sanpaolo Bank; RIFIL; Sense; Ţuca Zbârcea & Asociaţii

Parteneri media: Radio România Muzical, Radio România Cultural, Radio România Actualităţi, Radio România Internaţional, Money TV, Spectacular TV, Grand Cinema Digiplex din Băneasa Shopping City, Cocor, Flacăra, Rebus, Observatorul Cultural, Q Magazine, Ziarul Ring, Revista Centrul Vechi, Deutsche Zeitung, Şapte Seri, Academia Caţavencu, România Liberă, eva.ro, cinefan.ro, stirifeldefel.ro, modista.ro, egophobia.ro, Book Mag, Art Act Magazin, Calendar Evenimente

 

[Credit foto: Muzeul Naţional George Enescu]

Biografie George Enescu

 

Considerat a fi un copil-minune, micul Jurjac (așa cum îi spuneau familia și cei apropiați), visa să devină compozitor încă de la vârsta de 5 ani: „Lucru curios: nu știam nimic, nu ascultasem nimic sau prea puțin, nu am avut pe lângă mine vreo persoană să mă influențeze și, totuși, de copil, am avut această idee fixă de a fi compozitor. De a fi numai compozitor”, îi declara mai târziu George Enescu lui Bernard Gavoty, critic muzical şi jurnalist de radio.

La vârsta de 3 ani a avut una dintre experiențele muzicale hotărâtoare, când a auzit întâmplător, pentru prima oară, un taraf cântând într-o stațiune balneară situată în apropierea satului natal. Impresionat de ceea ce auzise, copilul a încercat a doua zi să imite instrumentele tarafului: vioara printr-un „fir de ață de cusut pe o bucată de lemn” (Amintirile lui G. Enescu, de B. Gavoty), țambalul cu ajutorul  unor bețe de lemn, iar naiul, suflând printre buze.

Însă, primele noțiuni muzicale le primește de la tatăl său, la vârsta de 4 ani. Văzând preocuparea pentru arta sunetelor, părinții îi dăruiesc viitorului muzician o mică vioară cu trei coarde. Supărat că nu este luat în serios și că nu a primit o vioară adevărată, copilul aruncă jucăria în foc. Abia după ce primește vioara mult visată, începe să cânte după ureche, pe o singură coardă, cu un singur deget, melodii auzite în sat.

„Muzica este adevărul meu”. George Enescu (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu/Les Souvenirs de Georges Enesco, traducere din franceză de Elena Bulai, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2005, pag.111)

În 1886, Eduard Caudella, compozitor și profesor la Conservatorul din Iași, remarcă talentul deosebit al lui George Enescu și îi sfătuiește pe părinții acestuia să-și îndrepte copilul către studii muzicale. Dovezi ale primelor încercări de compoziție datează din anul următor, 1887, când Enescu (născut la 19 august 1881, în comuna Liveni-Vârnav – actualmente George Enescu, din jud. Dorohoi) avea numai șase ani.

„De îndată ce am avut la dispoziție un pian, am început să compun. (…) Am schimbat cu o adâncă bucurie instrumentul monodic pe care cântasem până atunci, cu un instrument polifonic; după ce nu putusem face altceva decât să execut niște melodii fără cel mai mic acompaniament, ce bine era să mă desfășor acum în acorduri! (…) Și – fără să mai stau pe gânduri – am început să compun.” (G. Enescu în B. Gavoty, Amintirile lui George Enescu)

Între 1888 și 1894, George Enescu studiază la Conservatorul din Viena, cu profesori renumiți ai vremii precum Siegmund Bachrich și Josef Hellmesberger Junior (vioară), Ernst Ludwig (pian) și Robert Fuchs (armonie, contrapunct și compoziție).

La recomandarea lui Josef Hellmesberger Jr., profesor de vioară și fiul directorului Conservatorului din Viena, George Enescu este trimis de tatăl său să studieze la Paris. Astfel, se perfecționează la Conservatorul din Paris (1895 – 1899) sub îndrumarea profesorilor Martin-Pierre-Joseph Marsick și José White la vioară, Jules Massenet și Gabriel Fauré la compoziție, Ambroise Thomas și Théodore Dubois la armonie și André Gédalge la contrapunct.

Din perioada studiilor la Paris datează cele patru „simfonii de școală”, Poema Română op. 1 (1897) pentru orchestră și cor bărbătesc, Sonata nr. 1 pentru pian și vioară în Re major, op. 2 (1897), Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi pentru pian, op. 3 (1897), Sonata nr. 2 pentru pian și vioară în fa minor, op. 6 (1899), lucrări care i-au adus recunoașterea tânărului compozitor George Enescu.

Deși ceea ce își dorea cel mai mult era să compună muzică și nu să devină un virtuoz al viorii, studiul, perseverența și participarea la concursurile de vioară organizate la Conservatorul din Paris i-au adus lui Enescu premiul al II-lea în 1898 și, un an mai târziu, premiul I – cu care  a absolvit la 24 iulie 1899 clasa de vioară la Conservatorul din Paris; cu această ocazie, i s-a dăruit o prețioasă vioară Bernardel, inscripționată cu numele său.

„De altfel, încă de atunci, nu mă prea mai gândeam la vioară. Eram beat de muzică și nu de performanțe la instrument. Nu visam decât să compun, să compun și iar să compun. (…) Evocând timpurile acelea fericite, zâmbesc și eu. Cert, pentru a-mi deprinde pana și a-mi exersa spiritul, scriam mult – este adevărat – dar pot să afirm că totul venea, totuși, din inimă!” (G. Enescu în B. Gavoty, Amintirile lui George Enescu)

În calitate de interpret a înființat și condus, la Paris, două formații de muzică instrumentală: un trio cu pian (1902) și un cvartet de coarde (1904). A concertat în Germania, Ungaria, Spania, Portugalia, Marea Britanie și SUA.

Cele mai cunoscute compoziții ale lui George Enescu datează din primii ani ai începutului de secol XX. Printre acestea se numără cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major, op. 9 (compusă în 1903 și interpretată în 1911 de Orchestra Filarmonicii din New York, sub bagheta renumitului compozitor și dirijor Gustav Mahler) sau Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13 (1905).

„Menirea sfântă a muzicii este să stingă urile, să potolească patimile şi s-apropie inimile într-o caldă-nfrăţire, aşa precum a-nţeles-o măreaţa antichitate, creând mitul lui Orfeu.” George Enescu (Lumea Caraşului, 1930)

În 1913 a instituit și susţinut din fonduri personale Premiul național de compoziție George Enescu, acordat anual până în 1946. Organizat în vederea încurajării creației românești, acest concurs de compoziție oferea câștigătorilor, alături de sume de bani generoase, șansa interpretării lucrărilor în concerte. George Enescu a fost de asemenea membru fondator (1920) și președinte (1920 – 1948) al Societății Compozitorilor Români din București.

În anii primului război mondial, în paralel cu activitatea de creație, Enescu a susținut concerte în România pentru răniții din spitale. După război a reluat turneele în calitate de violonist și dirijor în Elveția, Franța, Olanda, Spania, SUA, Portugalia, Canada etc.

Muzicianul a dirijat Orchestra Simfonică George Enescu din Iași (al cărei fondator este, în perioada 1918-1920), dar şi orchestrele Societății Filarmonica Română (1898 – 1906), Ministerului Instrucțiunii Publice (1906 – 1920) și Filarmonicii din București (1920 – 1946).

Deseori Enescu era invitat la Castelul Peleș din Sinaia de către regina Elisabeta a României (al cărei pseudonim literar era Carmen Sylva), pentru a susține concerte și recitaluri de vioară. O serie de lieduri în limba germană reprezintă rezultatul colaborării pe plan artistic dintre compozitorul Enescu și regina-scriitoare.

Cea mai îndrăgită lucrare a compozitorului, la care a lucrat mai bine de zece ani, este opera Oedip, op. 23. Terminată în 1931, aceasta i-a fost dedicată Mariei Rosetti-Cantacuzino, cea care va deveni, în 1937, soția lui George Enescu.

În perioada lucrului la opera sa Oedip, George Enescu a terminat o serie de lucrări simfonice și camerale, reprezentative pentru stilul de maturitate al compozitorului: Simfonia nr. 2 în La major, op. 17 (1914), Suita pentru orchestră nr. 2 în Do major, op. 20 (1915), Simfonia nr. 3 în Do major, op. 21 (1918 – 1921), precum și Cvartetul de coarde îm Mi bemol major, op. 22, nr. 1 (1920), Sonata pentru pian în fa diez minor, op. 24, nr. 1 (1924), Sonata pentru pian și vioară nr. 3, în la minor, în caracter popular românesc, op. 25 (1926).

Au urmat Sonata pentru pian și violoncel în Do major, op. 26, nr. 2, dedicată marelui violoncelist Pablo Casals, Suita sătească nr. 3 în Re major, op. 27 (1939), două simfonii neterminate (reconstituite și orchestrate de compozitorul Pascal Bentoiu), Cvartetul de coarde în Sol major, op. 22 nr. 2 (1951), Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste, op. 33 (1954) și Vox Maris, op. 31, poem simfonic pentru cor mixt cu solo de tenor și soprană, orchestră mare (1954).

Recunoașterea și renumele internațional i-au oferit lui George Enescu numeroase ocazii de a susține cursuri de interpretare muzicală, stilistică, analiză și forme muzicale la École Normale de Musique din Paris, École Instrumentale „Yvonne Astruc” din Paris, Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), Universitatea din Illinois (SUA), The Mannes Music School din New York, la Brighton și Bryanstone (Anglia) etc. A predat cursuri de compoziție la Universitatea Harvard din Cambridge, Massachussets (SUA) și Conservatoire Américain din Fontainbleau (Franța).

Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis, Ida Haendel sau Arthur Grumiaux sunt doar câțiva dintre cei mai cunoscuți violoniști care s-au perfecționat în arta interpretativă sub îndrumarea lui George Enescu.

Printre distincțiile ce i s-au acordat în semn de prețuire și recunoaștere se regăsesc: titlurile de ofițer și cavaler al Legiunii de Onoare a Franței (1913, 1936), Membru de onoare (1916) și Membru activ (1933) al Academiei Române din București, Membru corespondent la Académie des Beaux Arts din Paris (1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931), Institut de France din Paris (1936) și Academia de Arte și Științe din Praga (1937).

În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial, George Enescu părăsește definitiv România și locuiește la Paris, unde se stinge din viață în 1955.

 Memoria marelui muzician român este perpetuată prin Festivalul Internațional care-i poartă numele, prin diferite simpozioane desfășurate în România și în străinătate și nu în ultimul rând prin expoziții, concerte și publicații realizate în cadrul Muzeului Național „George Enescu” din București.

Compozitorul, dirijorul, violonistul, pianistul și profesorul George Enescu (1881 – 1955) rămâne în istorie drept unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai secolului XX; și-a asumat rolul de ambasador al muzicii atât în țară, cât și în lume și s-a implicat în promovarea muzicii românești, contribuind la recunoașterea internațională a compozitorilor, dirijorilor și interpreților din România.

 

Sursa:  Muzeul Naţional George Enescu

 

Comments