aparitie: Valeriu Turcanu – „Stefan cel Mare. Intoarcerea”
Romanul are o prefata si o postfata semnate de
doua doamne doctor, Ruxandra Nechifor si Catinca Aghache, cercetatori si
critici literari din Iasi. Consultanta literara a romanului este a
domnului Andrei Turcanu, dr. ab.in filologie, seful sectiei ”Literatura
contemporană” a Institutului de Literatura si folclor a Academiei de Stiinte
din Moldova. Consultanti istoricieni ai romanului sunt Ion Negrei, dr. in
istorie, vice-presedinte al Asociatiei istoricienilor din R.M. si V.Stepaniuc,
dr. in istorie. Redactor este Marcela Mardari, membra a Uniunii Scriitorilor
din Moldova. Romanul are priza la tineret. Despre roman au aparut cronici
in revista stiintifica a Academiei de Muzica, Teatru si Arte Plastice
din Moldova, reviste din Alba Iulia, Galati, Iasi si urmeaza sa apara
un articol in Revart din Timisoara.
Cred că valorificarea potentialului
cultural si comercial al cartii depinde de personalitatile romanesti. Ar
fi extraordinar dacă printre membrii ei ar exista un agent literar capabil
a promova romanul.Despre mine :
2013 – regizor si scenarist al documentarului
„Examen la integrare europeana”, apare romanul ”Ştefan cel Mare.
Întoarcerea” de V. Ţurcanu, 2012 – Teatrul “B.P.Hajdeu” din Cahul montează
“Facerea lumii” de V.Ţurcanu/ 2012 – la Gens Latina, Alba Iulia, Romania, apare
”Dramaturgie” de V. Ţurcanu, 2010 – autorul scenariului „Cu opt zile înainte de
război” (dramă istorică despre primul val de deportare din Republica Moldova de
pe 13 iunie 1941) 2010 –scenariul “Noaptea sfântului Andrei” (comedie horor)
2010 –scenariul de film “Aventurile Alinei”(ciclu de comedii de scurtmetraj)
2009 –scenariul de film “Regina“ (comedie scientfiction) 2009 –scenariul de
film “Evadare din rai sau revoluţia orfanilor” (parabolă la evenimentele din 7
aprilie 2009 din Republica Moldova) 2009 –poemul “Furtuna” 2008 –scenariul de
film “Dragoş vodă” (dramă istorică) câştigător nov.-dec. 2008 a CNC
România 2008 –scenariul filmului artistic de
lungmetraj “Toţi copii domnului”, productie a studiourilor “Artis Film Romania,
Moldova Film, Diametral Film, premiera in Romania in 2012, selectat de Academia
de Film Americana pentru premiile Oscar si selectat pentru concursul Globul de
Aur 2014. 2006 – 2008 piesa „Flori de măr” de V.Ţurcanu montată şi jucată trei
stagiuni la Teatrul Naţional”M.Eminescu”(3 februarie 2006 – premiera), diploma
consorţiului britanic Every Child, 200 –piesa „Flori de măr” (dramă) premiul
III la Concursul Naţional de Dramaturgie, 2005 –piesa „Facerea lumii” (feerie)
montată la Teatrul Radiofonic „Teleradio Moldova” (9 ianuarie – premiera),
filmată la Televiziunea Naţională (11 aprilie–premiera), montată la Teatrul
Republican cu păpuşi „Licurici”(15 ianuarie) de A.Lungu –Ţurcanu, premiul
Uniunii Teatrale din Moldova pentru cel mai bun
rol în teatrul de păpuşi, 1993 –piesa şi regia
spectacolului „Ilinca”(epos novăcesc) jucat la Teatrul din
Slănic-Moldova,România 1992–libretul şi regia spectacolului feerie „Creanga de
aur” prezentat la T. Luceafărul” Iaşi, România, T. de Vară din Costineşti,
România 1990-1992–scenarist al primelor trei ediţii ale sărbătorii
Naţionale”Limba Noastră”
http://turcanuvaleriu.webs.com/
* valeriu.turcanu.5@facebook.com
#Nota autorului
Această carte este scrisă pentru cititorul larg, pentru cei ce în pofida greutăţilor, au rămas în sânul neamului şi pe pământul străbun. Este adresată şi celor plecaţi în pribejie, pe care dorul de casa părintească, de ţara copilăriei cu bunei buni şi părinţi iubitori le sfîşie inimile, chemându-i înapoi.
S-ar părea că istoria povestită în ea nu are nimic cu ziua de azi, că evenimentele descrise nu ne vizează. Dar prin simplul fapt că este un roman despre Ştefan cel Mare, ea îşi face loc spre cele mai tăinuite şi mai sensibile părţi ale sufletului, unde se cuibăreşte demnitatea.
S-ar părea stranie abordarea acestui sentiment, care acum este lipsit de valoare, când succesul şi bunăstarea se află după hotarele patriei, iar în ţară bat valuri tulburi ridicand pe creastă gunoaie. În vacarmul modernist ale masmediei, literaturii şi artei de la noi, plin de huiduieli şi mizerii la adresa părinţilor proprii ale autorilor şi a familiilor despărţite, care nu mai găzduiesc dragostea şi înţelegerea, când scriitorii şi artiştii noştri fac chip cioplit miliardarilor oligarhi şi a “stelelor” de pe covoarele roşii ale străinătăţii, acest roman riscă să rămână neobservat.
Nu l-am scris pentru criticii de artă şi literatură, ci l-am scris cu gândul la cititorul simplu, la cei pe care indiferent de diplome, ordine şi conturi bancare îi consider compatrioţi.
Dupa ce despre Ştefan cel Mare au scris Delavrancea si Sadoveanu, s-ar părea că trebuia să vin cu ceva absolut inedit, în gen postmodernist, cu o colecţie de bancuri despre Ştefan cel Mare, de exemplu, ca să impresionez cititorul şi să fiu în trend. Or, cartea mea se pare ca vine in contradicţie cu moda literară. Este şi într-un fel afectată de patriotism, care deloc nu caracterizează ziua de azi şi se adresează unui ipotetic viitor.
Şi Vasile Alecsandri, şi Mihai Sadoveanu, şi Barbu Delavrancea, şi Dimitrie Bolintineanu, şi Gheorghe Asachi, şi Ştefan Iosif au scris despre un Ştefan cel Mare în floarea vârstei sau la apusul vieţii sale. Eu am scris despre Ştefan cel Mare şi Tânăr, aducând cititorului istoria intoarcerii lui din exil.
Această întoarcere acasă ar putea-o face oricare din tinerii plecaţi de răul celor ce au pus mâna pe biata ţară şi îşi fac mendrele, călcând dreptatea, jefuind şi jecmănind pe cei rămaşi la voia boierilor, umilind neamul. Astăzi avem nevoie de un lider cu inimă curată, dragoste de ţară şi o dorinţă nestăpânită de a face dreptate nu atât sie cât neamului său.
Anume în tineri îmi pun speranţa. Iar lor le-ar fi de învăţătură, ce a făcut Ştefan pentru a uni în jurul său neamul.
#
C A P I T O L U L I
HARACIUL TURCESC
Primăvara anului 1457 era rece. În preajma Sucevei,[1] pe câmpia Direptatea, acoperită deja de iarbă, frigul nu se lăsa bătut. Pesemne că cerul îşi descărca din belşug căldura în altă parte.
Dinspre miază-noapte sufla un vânt aspru, aducând o pâclă deasă cu o ploaie ciobănească, de parcă era toamnă. Cei adunaţi pe câmp, încotoşmănaţi în sumane şi cojoace, se zgribuleau, apăsându-şi cuşmele peste ochi, îmbulzindu-se şi frământând glodul în aşteptare.
Crina, o copilă de vreo şaptesprezece ani, îmbrăcată într-un cojocel cam larg pentru făptura ei subţirică, în catrinţă groasă, încălţată în colţuni de lână şi opinci, cu basmaua căzută pe spate descoperindu-i cosiţa groasă, învârtită în cerc şi legată cu panglică albă, nu putea sta locului, atrasă de priveliştea încântătoare a primelor flori de primăvară. Dar iată că printre nourii care acoperiseră cerul răzbătu o rază, ce lumină chipurile celor înţepeniţi în răbdare şi se opri asupra fetei. Mânghâiată de blândeţea tânărului soare, fata, îngânând un cântec abia auzit, se înălţă în vârful opincilor, îşi desfăcu mâniile ca două aripi, ridicându-şi faţa la cer şi închise ochii. Raza o mângâie cu dragoste şi o încălzi.[2]
Dar frigul nu se dădea alungat de câteva flori. Dinspre cetate se desluşi un tropot, ce creştea asemeni unui cutremur. Apăru o ceată de călăreţi care venea în galop către Direptatea, doar că nu de-a dreptul, ci şerpuind. Când ceata se apropiase de mulţimea adunată, în faţa ei se văzu fugind un iepure sleit de puteri, care deodată se oprise ghemuindu-se la pământ. Călăreţii trecură de el, dar îşi întoarseră caii. Boierul Lupu scoase din desaga de piele arbaleta şi îl lovi cu săgeata, nimerindu-l. Tânărul logofăt Podolean, zădărându-şi fârtatul, se aplecă din şa şi ridică leşul urecheatului, voind să-l şterpelească. Lupu, însă, se repezi să-şi ia vânatul şi apucă de blana şoldanului, voind să-l zmulgă din mânile potrivnicului, pornind o hărţuială, amândoi trăgând leşul spre sine.
Din spatele boierilor împricinaţi, călare pe un cal negru, venea asemeni unui iureş domnul Moldovei Petru Aron, un bărbat de vreo cincizeci de ani, osos şi puternic, cu ochii înroşiţi şi privirea încruntată. Vodă scoase sabia şi ridică calul în două picioare. Dintr-o lovitură tăie vânatul în două, lăsându-i năuciţi pe însoţitori, după ce îşi urmă drumul. Lumea îi privi cu groază chipul cu părul roşcat, pe jumate cărunt şi barba ca de ţap. Purta işlic pătrat din samur negru, îmbrăcat în caftan cu găitan aurit, încins cu un chimir din piele de câine. Pe spate, înfoiată de vânt, se ridica, asemeni unor aripi de corb, o cabaniţă de catifea, cusută cu fir de aur şi diamante.
Domnul Moldovei de cinci ani era în scaunul domnesc şi ţinea ocina în mănuşi de fier. Târziu ajunse el la cârma ţării şi ştiind că domnia în Moldova este scurtă, muncea fără odihnă, pentru aşi scoate foloase cât mai mari. Era destul de hâtru ca să ţină pace şi cu leşii, şi cu turcii, dar şi să stăpânească boierimea, mai ales pe cei tineri, cărora le fierbea sângele în vine şi pe care marele logofăt îi tot aducea la curte şi îi băga în dregătorii, câutând în ei susţinere. Dar nu era prost nici vodă, primind ştiri despre hoţiile lor şi aşteptând împrejurarea prielnică de a le tăia capetele. Acum aceşti doi logofeţi, gândi el despre Lupu şi Podolean, se vor teme să ridice capul în faţa lui vodă, ca şi prostimea ce rămase cu gurile căscate. Văzându-le mutrele speriate, Petru Aron râse mulţumit şi îşi urmă calea în duşi buni.
Câmpul i se deschidea în faţă liber, arătându-i bulucul de pământeni, ce îi aşteptau judeţul. Aron dădu pinteni calului şi se avântă în galop.
Ca o haită de lupi venea în urmă alaiul boieresc, ce se îndrepta spre locul judecăţii. Cei mai tineri, cu feţele umflate de nesomn şi ochii holbaţi asupra mulţimii, erau călări. Cei mai bătrâni, burduhănoşi şi învăliţi în blănuri îşi scuturau slănina în rădvane trase de câte patru cai şi păzite de câte doi poteraşi.
Lupu şi Podolean aruncară bucăţile leşului în mulţime şi îl urmară pe vodă. Gărzile strigau prostimii să se ferească din drum şi plesneau din bice. Poteraşii fluierau asurzitor, biciuind până la sânge pe cei care nu izbutiseră să se dea la o parte. Roţile huruiau, lanţurile zângăneau, caii sforăiau, bicele pocneau, iar peste toate se auzeau chiuind surugiii cocoţaţi pe caprele trăsurilor sau pe cai.
Crina fugi din calea lor, dar nimeri în faţa lui vodă. Aron ridică sabia însângerată deasupra fetei.
– Te zătresc! strigă el cu bucurie diavolească.
Calul ridică copitele şi necheză asurzitor. Fata se feri speriată spre tatăl ei, Foca, care îşi acoperi cu trupul copila. Din urma lui vodă apăru, calare pe o cămilă, o femeie îmbrăcată în pantaloni, cu o mantie lungă, groasă, tivită cu blană, purtând sub glugă un voal, ce-i acoperea faţa. Era persiana Viora, pe umăru-i drept al căreia se vedea capul unui şarpe, ce privea ameninţător mulţimea.
După ea venea călare Iuga, călăul curţii, în cizme roşii, haine negre de piele şi mantie cafenie, ţinând în mână steagul azuriu cu blazonul casei lui Petru Aron: un scut albastru cu o cruce de aur pe el şi o coroană deasupra. Crina şi tatăl său fugiră spre mulţime, dar calea le fusese tăiată de legatul papal Paolo Cesarini cu părul lins şi pudrat, şezând femeieşte în şa, zgribulit de frig şi purtând haine de călugăr. Din urma lui, călare pe un măgar, venea în tropot mărunt măscăriciul Tărcuşa, cu părul vâlvoi şi obrazul nebărbierit. Acesta ţipă înfiorător:
– Ţăranco!
Ţinându-se cu greu de caii speriaţi, călăreţii îl urmau pe domn, iar alaiul trăsurilor intră în oameni. La Crina se repeziră doi poteraşi şi o aruncară în lumea bulucită ca o turmă de oi. Unul ridică buzduganul ca s-o lovească, dar fata se întoarse privindu-l dârz în ochi. Foca o luă de umeri şi dispăru cu ea în mulţime. Poteraşii loveau şi împingeau cu scuturile şi buzduganele lumea adunată, făcând loc să treacă boierii.
– Ticăloşilor! Fie-vă milă de femei şi copii! se auziră strigăte şi vaiete din mulţime.
Un bărbat însângerat urla de durere, acoperindu-şi ochiul, adunând în jurul lui lumea. Poteraşii făcură cerc de apărare în jurul domnului.
Acesta se apropie de podişca acoperită cu covoare, în mijlocul căreia se înălţa scaunul domnesc, având în spate treizeci de jilţuri. La masă şedeau doi dieci cu călimări şi pene pregătite pentru a scrie cărţile de judecată.
Au ajuns în urma lui şi boierii Sfatului. Poteraşii se grăbiră să deschidă uşile şi să coboare scările trăsurilor. Unii îşi ajutau stăpânii să descalece, luau caii de dârlogi şi îi duceau să-i priponească de drugi de lemn cu inele de fier, legând de ele frâiele cailor. Tot acolo trecură cu trăsurile şi surugiii. Pe marele logofăt Mihu slugile îl tăbârceau pe sus, ca să nu-i murdărească de glod încălţările. Sfatul Ţării urcă pe podeaua de scândură, râgâind din maţele ghiftuite, dosindu-se de ploaie şi vânt sub prelata ridicată deasupra. Boierii îşi îndreptau hainele şi lanţurile groase de aur ale dregătoriilor de pe piepturile lor trufaşe. În spatele jilţurilor se zbătea ca o pânză de corabie o ţesătură groasă, pe care era cusută stema Ţării Moldovei cu capul de bour, soarele, luna şi steaua sorţii.
Câmpul era plin de împricinaţi. În faţa locului de judecată se îmbulzeau negustori, orăşeni şi slujbaşi, veniţi în căutarea dreptăţii, se împingeau boieri de ţară, nădăjduind a fi chemaţi printre primii în faţa stăpânului, pe care îl priveau linguşitor. În urma lor se vedea golănimea fermecată de strălucirea bogăţiei şi încredinţată că mai rău decât era nu mai putea fi, iar capul plecat sabia nu-l taie. Şi printre aceştia se strecurau pungaşii, lipindu-se de cei mai căscaţi.
Doi boieri veniţi cu pricină râdeau, bătându-se pe umere şi peste burţi.
– Noroc, cumetre! Bucuros, bucuros! Te ţii tare, hoţomane, îşi săltă burta boierul Orbic către un bărbat mai subţire, cu mustaţă şi căciulă înaltă. Acesta era Durnea, îmbrăcat în anteriu galben, cu iminei, giubea şi gugiuman, care părea a se bucura de întâlnire.
– La căpătuială? râse el.
– Ca şi tine, îi răspunse fârtatul.
Câţiva ţărani, păziţi de poteraşi, stăteau în prinsori de lemn, cu încheieturile mâniilor, gâtul şi barba roase până la sânge. Tremurau de frig în cojocele, iţari şi cămăşi stropite de glod.
– Las’că vă vine de hac Leul voinicul, strecură printre dinţi unul dintre ei.
– Gura, pâclişitule! se răsti la el Orbic.
Lângă Vodă descălecă Legatul Papal. Călăul curţii ajută persianei să coboare. Iuga se apropie de voievod şi îi şterse cu basmaua sabia de sânge. Coborî din şa şi Petru Aron, punându-şi tăişul oţelit în teacă. Se îndreptă spre tron, făcându-le semn celor trei să-l urmeze şi să treacă la scaunele din spate. Boierii de acum urcaţi stăteau cuviincios în picioare. Slugile ştergeau jilţurile ude de ploaie şi potriveau pernele. Petru Aron se aşeză şi le făcu semn boierilor să ia loc. În sfârşit la prelată ajunse şi măscăriciul.
– Mă faci să te aştept! se răsti vodă nemulţumit de întârzierea acestuia.
Măscăriciul se apropie, zângănind din clopoţei, mergând în pirostrii şi schelălăind ca un câine. Îşi călcă mantia, căzu, rostogolindu-se, până se lovi cu fruntea de cizma domnului, pe care începu s-o lingă scuipând glod. Boierii izbucniră în râs, iar Aron vodă ridică mâna, ameninţându-l. Ghiduşul se linişti şi, scoţându-şi de la fundul pantalonilor o pernuţă, o puse sub cap, culcându-se lângă cizma lui vodă. Dar domnul îşi ridică piciorul punându-l pe spinarea lui Tărcuşa, care, schelălăind, se făcu comod sub călcâi. Petru Aron aruncă în jur o privire înfricoşătoare. Vântul se linişti şi dispăru orice mişcare de aer. Un aprod lovi în tobă şi srigă spre mulţime : „Ascultare şi supunere!” Capetele celor de pe câmp se plecară în faţa lui vodă, arătând cealmaua albă a solului turc şi turbanele spahiilor săi.
În faţa tuturor ieşi marele logofăt Mihu şi vorbi celor adunaţi:
– Azi, trei aprilie 6965 de la facerea lumii,[3] Petru voievod, domn al Ţării Moldovei, binevoieşte a
primi soliile, negustorii venetici şi a judeca pe cei împricinaţi şi întemniţaţi.
Unul dintre dieci începu a scrie. În mijlocul câmpului, deoparte de ceilalţi, stătea solia turcească, având în fruntea ei un bei smolit, cu părul şi barba neagră, lucioasă, ca la dihore. Solul era îmbrăcat în halat aurit, ceacşiri roşii largi, înfăşurat cu un brâu lat din postav gros de lână sub o mantie de culoare verde închisă, purtând pe cap cealma albă de mătase cu o piatră scumpă deasupra frunţii şi răspândea în jur mirosuri răsăritene. Solia stăpânitorului lumii strălucea de bogăţie şi i se cuvenea, cum era încrezut beiul, o primire în palat şi nu pe toloacă. Turcul privea cu ciudă la mocirla în care stăteau ienicerii săi, dar şi creştinii plouaţi, stropiţi de noroi, lovind supărat în iatagan cu biciuşca ţinută de degetele mâniilor pline de inele de aur cu pietre scânteietoare.
– Solul sultanului otoman, Omar bei! vesti marele Logofăt Mihu.
Poteraşii împinseră lumea, făcându-i drum.
Omar bei se apropie călare:
– Te faci aşteptat, Aron.
– Bănuiesc că n-ai murit de dorul meu, făcu haz vodă.
Turcul, însă, rămase cu faţa de piatră şi zâmbetul de pe faţa lui Aron se schimonosi. Omar bei vorbi:
– Slavă lui Allah, care l-a făcut pe sultan împărat al Islamului, măreţ şi onorat, veşnic victorios şi glorios, sabia lumii şi a credinţei, însufleţitorul dreptăţii, cel care îi pedepseşte pe răufăcători şi uneltitori, moştenitorul stăpânitorilor arabi, persani şi turci, preaînaltul Allah să-l ţină în împărăţia lui, să facă să biruie oştile sale şi să-l înalţe tot mai sus!
Porunca lui este următoarea:
Tu gheaurule Aron bei ai datoria să dai lui Omar bei haraciul de două mii de galbeni, pentru a păstra pacea cu Poarta Osmană, zise răspicat trimisul Porţii.
Vodă ridică ochii la mulţimea de pe câmp şi vorbi către boieri şi popor.
– Turcul a venit după dania juruită, pentru a ne răscumpăra pacea. Aşa-i, mare logofăt Mihu?[4]
– Da, doamne. Să ne apărăm nu este cu putinţă, pentru că nu avem sprijin de la nimeni. De aceea am hotărât să ne plecăm capul, juruindu-le două mii de ducaţi pe an.
– Neam de calici şi fricoşi – iată peste cine domnesc. Cum să aperi ţara cu asemenea norod? zise vodă, lovindu-l cu piciorul pe Tărcuşa care hămăi la lume.
Domnul privi încruntat către mulţimea din Direptatea şi se întoarse cu îndârjire spre Sfatul Ţării.
– Haznaua ţării este goală. Aşa-i, vistiernice?
Vistiernicul încuviinţă, dând din cap.
– Cum plătim, boieri dumneavoastră?
– Să plătească ţara! răspunse ieşind în faţa boierilor un tânăr înalt, în haine de croială poloneză, ridicând toiagul.
Era logofătul Nacu, proaspăt intrat în sfat, dar cu mari pofte de procopsire.
– Adică voi vă învoiţi, iar plătesc ei? râse Petru vodă, arătând spre mulţime.
Boierul, văzând că domnul îl ia peste picior, coborî toiagul şi făcu doi paşi în urmă, nevenindu-i să creadă prefacerea lui Aron din despot în apărătorul prostimii.
– Să plătească toţi. Să fie pusă dăjdie pentru fiecare suflet, pentru fiecare tarabă şi căruţă din piaţă, se închină el în faţa lui vodă.
Foca, tatăl Crinei, bărbat de vreo patruzeci de ani, venit la târg cu marfă, dar şi să caşte gura la judeţul domnesc, nu răbdă.
– Tânar, dar gros la obraz eşti!
Prin mulţime se porni un murmur de nemulţumire.
– Aşteaptă-ţi rândul şi nu tulbura lumea, finule, îl obrăzî pe Nacu în şoaptă marele logofăt Mihu.
– Ia mai lasă-mă, logofete, cu sovestea, ridică vocea tânărul. Acum este timpul celor şcoliţi şi umblaţi prin străinătăţi.
Tărcuşa privi cu uimire îndrăzneala tânărului boier şi îl strâmbă, stârnind râsul mulţimii.
– Închide-ţi leoarba! se răsti vodă la Nacu. Vai de ţara pe care o pun la cale copiii! Avem şi noi minte.
– Să fie socotit birul după avere! strigă Foca sprijinit de cei sărmani.
– Dar de unde să se cunoască averile, când toată lumea le ţine îngropate în grădină? Acum toţi sunt săraci, chiar de au trăsuri aurite, îl făcu pe înţeleptul Tărcuşa.
– Dar, ce nu se ştie, cine ţine moşii şi cine lucrează cu ziua? întrebă Petru Aron.
– Mărite, se băgă în vorbă Marele Logofăt. După câte înţeleg, haraciul este răscumpărarea păcii, a vieţii fiecăruia, aşa că să-şi plătească fiecare sufletul, nu-i aşa boieri dumneavoastră?
– Aşa este, l-au sprijinit bucuroşi boierii sfatului.
– Vedeţi, vorbi domnul către poporimea din Direptatea. Legiuitorii au hotărât să plătească fiecare de suflet. Aşa că nu avem încotro. Am hotărât! Vor plăti toţi! De fiecare suflet!
Boierii, auzind hotărârea lui vodă, începură să bată voioşi din toiege. Nacu mai vru să spună ceva, dar domnul ridică vocea.
– Gura!
Auzindu-l pe vodă şi ţintuită de privirea lui de gheaţă, adunarea amuţi.
– Până vom strânge haraciul, vei sărbători cu noi sfintele Paşti, Omar bei.
Solul turc se plecă în faţa domnului Moldovei, dar îl înfruntă cu încăpăţinare, fulgerând cu ochii de sub sprâncene pe acest ghiaur necuviincios:
– Sultanul mă aşteaptă peste-o săptămână. O ţară mică şi păcătoasă ca a voastră ar trebui să aibă pregătit haraciul de cu timp, dacă nu vrea război.
– Ce te înfoi aici cu războiul? nu rabdă Foca. Crezi că n-am mai văzut de alde tine? Trăim aici de mii de ani şi am bătut pe toţi care au tăbărât peste noi. Şi Alexandru Macedon a fugit de aici cu coada între vine!
Omar bei făcu semn gărzii sale şi aceasta se întoarse către Foca. Dar în susţinerea lui veniră mai mulţi moldoveni, scoţându-şi cuţitele şi bicele din brâie:
– Antihârţilor! Nu vă este ruşine?!
– Neam de nenorociţi, ce fură copii şi neveste! Nu puteţi să vi-i faceţi pe ai voştri?!
– Tată, tată! îl trase de mânecă Crina, voind să-şi potolească părintele.
Moldovenii însă împresurară solia turcească din toate părţile, iar de pe podişcă spre ei veni în patru labe Tărcuşa mârâind ca un câine turbat. Calul turcului făcu câţiva paşi în urmă şi se bălegă. Mulţimea aruncă la picioarele lui bucăţile de leş ale iepurelui.
– Opreşte-ţi puşcăriaşii, Aron, se răsti solul turc.[5]
– La loc! strigă vodă, urmărind în plăcere umilirea lui Omar bei.
Acesta, însă, îşi păstră cumpătul. Mulţimea s-a dat la o parte şi solul rîse mulţumit.
– Frumos este neamul moldovenilor, zise el privind la Crina, dar de ar fi şi deştept… De nu eşti vrednic să strângi haraciul, dă domnia feciorului lui Bogdan vodă, adăugă el veninos.
– Tătâne-său nu s-a închinat turcilor şi nici leşilor. Cântăreşte-ţi, beiule, cuvintele, căci surcica nu sare departe de trunchi. Şi-apoi cine îşi pune nădejdea într-un copil?
– Cu atât va fi mai ascultător. Îţi dau o săptămână, se stropşi la el turcul şi plecă împreună cu solia sub fluieratul şi huiduielile mulţimii.
– Nu te supăra, Omar bei, pe neamul meu de proşti. Ai să primeşti dania juruită sultanului în cel mai scurt timp, se închină Aron faţa solului, zâmbind viclean. Petrecere plăcută la Suceava! strigă el cu ciudă din urma turcilor, ce au pornit spre han.
– Nu mă lăsa, iubitule! ţipă piţigăiat la Omar bei Tărcuşa, sărind ca o maimuţă cu fundul spre solia turcească şi suspinând ca o femeie.
La aceste vorbe Sfatul şi boierii împricinaţi râseră în hohote.
– Asta e plata haraciului pentru familia domnească, zise vodă aruncând vistiernicului un groş, apoi scoase de după brâu biciuşca şi îl îmboldi pe măscărici. După ce se sătură de bazaconii, făcu un semn marelui paharnic şi acela se apropie cu un ulcior de vin. Turnă în două cupe.
Păhărniceii turnau la spatele lui vin boierilor.
– În sănătatea lui Petru Aron! închină paharnicul.
– Trăiască vodă! îi răspunseră cu bucurie boierii, înfruntând cu obrăznicie mulţimea, înnegrită la faţă asemeni nourilor deasupra.[6]
Domnitorul bău din cupă şi, văzându-l pe Tărcuşa cum se gudură la piciaorele lui ca un câine, îi turnă rânjind în gura deschisă, cu limba scoasă afară, vin, scăldându-i faţa în „sângele domnului”.
[1] Referinţele şi explicaţiile denumirilor istorice le găsiţi în Glosarul de la sfârşitul cărţii.
[2] Mândru este neamul moldovenilor, cu bărbaţi curajoşi, voinici şi pricepuţi la lupte, femei mândre şi frumoase. Neam care se trage, după cum spuneau vechii cărturari din primii oameni, de la care au pornit titanii şi atlanţii. Cu lume multă aşezată pe aceste meleaguri se aduna repede o oaste, care, ştiind bine locurile, a învins de nenumărate ori puhoaiele grecilor, macedonenilor, perşilor, celţilor, romanilor, hunilor, cumanilor, tătarilor şi altor cotropitori.
Iordanes scrie că Iosif, cel ce intotdeauna dă dreptate adevărului, spunea despre geţi că ar fi sciţi după numele tribului lor mai de seamă,, iar ţara lor de pe malul Mării Negre se numea „Oium”, ce însemna în limba geţilor „Ţara apelor” sau „Ţara deltei”. După legende, geţii se trăgeau din marea deltă a lumii de până la potop, în care se adunau gurile râurilor ce înconjurau Marea cea Veche. Ţara Deltei în inima căreia era Marea Scitică cu apă dulce, fiind înconjurată din toate părţile de munţi, avea intrare prin albiile râurilor, cărora li se zicea şi gura raiului. Apa acestei Mări Dulci era atât de sănătoasă că i se zicea apă vie, iar apei adunate în sărării i se zicea apă moartă. Bând această apă vie oamenii pe malul Mării Vechi trăiau sute de ani.
După ce au fost pedepsiţi de dumnezeu şi apele potopului, care au venit prin ruperea Strâmtorii Vacii şi ploiile ce au turnat patruzeci de zile la rând, moldovenii rămaşi fără pământurile strămoşeşti acoperite de Marea Neagră, fără avuţiile şi puterea, pe care le-o dădeau, erau puşi de dumnezeu la grele încercări, rămânând, cum spun cronicarii, în calea tuturor relelor.
[3] De când se ştiu moldovenii au folosit un calendar, în care numărătoarea anilor începea cu 5508 ani înainte de Naşterea lui Isus Cristos, de la crearea lumii, cum ziceau unii, sau de la marele potop, cum ziceau alţii.
[4] Pe atunci Moldova era în veacul cinsprezece după Cristos, timp pierdut în negura vremilor, mărturiile căruia au rămas doar în legende. A câta oară venea puhoi de neamuri din adâncurile pustiurilor, voind să ia în stăpânire gura Dunării. Acum era rândul Porţii Otomane să pună la încercare neamul moldovenilor.
[5] Omar bei ca şi lehii, voiind să umilească moldovenii îi numea puşcăriaşi, dînd de înţeles că ştie povestea din letopiseţului lui Grigore Urehe în care diacul copist a adăugat pătărania cu puşcăriaşii italieni trimişi de împăratul Râmului în ajutorul regelui ungur şi de la care s-ar fi tras cică neamul moldovenesc. O fi şi asta o istorie ce avu lac, dar care nu arată deloc rădăcina băştinaşilor. Despre originea moldovenilor sunt şi până azi multe prepuneri ai cotropitorilor ce au urmat unii altora, cum că ar fi urmaşii cumanilor, ori a soldatilor italieni, a robilor acestora, a puşcăriaşilor din Roma. Dar sunt şi dovezile celor mai mari cărturari ai lumii că ar fi strănepoţi ai daco-geto-tracilor după cum afirmă N.Densiuşeanu, a titanilor şi atlanţilor cum scrie Herodot şi Platon despre strămoşii tracilor, iar alţii, ca N.Săvescu, spun că moldovenii se trag din pelasci… Moldovenii sunt un neam care nu s-a strămutat nicicând, nu a venit de nicăieri şi trăieşte pe pământul său de la facerea lumii.
[6] Lăcomia veneticilor şi a capilor fără de obraz cădea iar din greu asupra norodului, care trebuia să le plătească celor cu sabia în mână şi lanţul aurit al dregătoriei, poftele de bogăţie şi viaţă frumoasă.
##
Dr. Catinca Agache
,,Ştefan cel Mare. Întoarcerea” – un roman captivant
Romanul Ştefan cel Mare. Întoarcerea, de Valeriu Ţurcanu, se adresează în primul rând tinerilor (celor ce mai au încă plăcerea cititului), întrucât deţine toate ingredientele ce pot merge la sufletul acestora: aventură, eroism, iubire, picanterii, răsturnări de situaţii, suspense, jonglerii, happy end. Într-o perioadă de criză profundă a cărţii pentru adolescenţi, apare, iată, această scriitură măiestrită, care încearcă a resuscita romanul istoric în plin curent de minimalizare a lui, lansând un subiect incitant. Este vorba de tinereţea, mai puţin cunoscută, a domnitorului care reprezintă pentru românii dintre Prut şi Nistru figura luminoasă centrală, simbolul, în jurul căruia s-au adunat şi au rezistat agresivităţii procesului de deznaţionalizare şi ştergere identitară. E o intreprindere extrem de curajoasă, având în vedere multitudinea scrierilor literare dedicate acestui subiect, ce merită a fi salutată fie şi din prisma mesajului pe care acesta doreşte să-l transmită. Este un roman istoric, ce are ca personaj central pe viitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt, în acelaşi timp, un roman de dragoste, ce dezvoltă în plan secund, ficţional, povestea de iubire, neînplinită, a acestuia cu gingaşa şi viteaza Crina, fiică de răzeşi, fosta tovarăşă de joacă şi năzdrăvenii din satul natal, Borzeşti. Prospeţimea abordării acestui subiect îl impune atenţiei lectorului. El poate fi citit cu bucurie şi desfătare sufletească la orice vârstă, fiind parcurs pe nerăsuflate.
Deloc voluminos – mergând pe o psihologie a publicului de respingere a cărţilor cu multe pagini -, story-ul romanului se întinde pe o perioadă istorică scurtă, mai exact, este axat pe momentul în care fiul domnitorului Bogdan al II-lea hătărăşte să renunţe la pribegia, în care l-a aruncat Aron vodă prin asasinarea tatălui său, şi să revină în Moldova muşatină pentru a-şi recâştiga locul de urmaş la tronul acesteia. Autorul se cufundă cu bucurie în epoca istorică în care ţara Moldovei era una singură, cu ţinutul Orheiului şi Hotinului, având ca hotar Nistrul, (în relaţii strânse cu Valahia şi Cetatea Braşovului), ce va cunoaşte adevărata măreţie odată cu urcarea lui Ştefan pe tron şi tocmai de aceea se opreşte asupra începutului acestei strălucite domnii. Secondat de mama sa, doamna Oltea, Ștefan al III-lea cere ajutorul lui Vlad Ţepeş, domnul Munteniei şi ruda lor, pentru a se întoarce și a recuceri tronul Moldovei. Locul de întâlnire dintre el şi Aron vodă este unul simbolic – Câmpia Direptăţii (situată la sud-est de Cetatea de scaun a Sucevei lângă satul cu nume omonim dispărut în secolul următor), nume cu rezonanţă specială ce apare mereu menţionat în curgerea povestirii. Bătălia se va încheia, după multe şi incitante avataruri, cu înfrângerea uzurbatorul şi proclamarea lui Ştefan, (în sfânta zi de Paşti, la 14 aprilie 1457), de către mulţimea adunată, în frunte cu mitropolitul Teoctist, ,,domn legiuit al Moldovei”, romanul încheindu-se chiar în acest moment, cu rugăciunea proaspătului ,,uns al lui Dumnezeu” (,,Pogoară printre noi şi luminează-ne calea, binecuvântează ţara Moldovei, Doamne!”).
Ca în orice roman istoric, ficţiunea se amestecă cu documentul într-un imaginar fabulos, personajele reale fiind alături de cele ficţionale în ţesătura intimă a naraţiunii, distanța temporală foarte mare dintre prezent şi acele vremi de glorie evocate obligând naratorul să apeleze la surse istorice verificabile (date, evenimente). Limbajul, felul de a gândi şi de a se comporta, de a se îmbrăca al personajelor este foarte atent cernut a fi cel al epocii descrise, dar autorul deţine ştiinţa aducerii lor în prezent, încât par a se plimba printre contemporani ca-ntr-o strălucită piesă de teatru.
Nu atât story-ul în sine impresionează, însă – el fiind unul simplu până la un punct -, cât arta autorului de a panorama scene, realităţi dure, foarte vii, ce par a se petrece chiar sub ochii lectorului (care trăieşte astfel trecutul prin ochii prezentului), de a crea tipologii, artă din care străbat excepţionalele calităţi de regizor şi scenograf. Totul este privit şi redat din această perspectivă, şi din cea a actorului care stăpâneşte bine publicul, îi păstrează ineresul treaz, îl ţine în tensiune. Pe fundalul naraţiunii, se întrevăd foarte bine situaţia Ţării Moldovei la acea dată, realaţia cu Înalta Poartă, cu Regatul Poloniei şi cel al Ungariei, soliditatea drumului negustoriei (practicate de italieni, polonezi, unguri, braşoveni), ce trecea obligatoriu prin acest ţinut, cu privilegiile comerciale şi avantajele inerente, diferitele interese cum ar fi prezenţa Papalităţii prin reprezentanţiii ei, sau cea a trimişilor Înaltei Porţi etc. Se fac de asemenea referiri la organizarea statală (dregătorii), administrativă (Sfatul Ţării- Pârcălabul Sucevei, marele vornic, vornicul Ţării de Sus, vornicul Ţării de Jos), politică (vasalitatea faţă de turci-haraciul pentru slăvitul sultan, vecinătăţi şi alianţe-leşii), diplomatică (papalitatea, regele polon), la viaţa religioasă (biserică, mitropolitul Teoctist, preoţi de ţară, diaconi, cărţi şi obiecte de cult – Biblia, Evanghelie, Iconostas, icoana mare a Mântuitorului, prapuri -; sărbători religioase – Paştele, Floriile, sunete de clopot, crucea de la mormânt), comercială; la armată (mazili, ,,oastea ţării”), moneda de schimb (zlotul), însemnele ţării (Stema Moldovei, ,,tăiată în marmură şi aurită”); la viaţa socială (crunta sărăcie a mulţimii şi lăcomia boierilor, birul, visteria golită), la etnii pripăşite pe acest teritoriu (ţigani, unguri), la relaţiile dintre cele trei ţări româneşti (vasalitatea şi plata pe care le impunea principele Valahiei pentru numirea la tronul Moldovei, schimburile comerciale cu ardelenii) etc. Sunt descrise cu atenţie Sala Palatului Domnesc din Suceava (,,ornată cu motive de viţă de vie”), sala tronului (,,Deasupra tronului era fixată o icoană mare a Mântuitorului”), curtea domnească aşezată de o parte şi de alta a tronului (ca orice curte europeană a timpului), din care nu lipseşte măscăriciul, ritualul primirii solilor sau al înfăptuirii ,,judeţului”, vânătoarea domnească etc. Sunt, de asemenea, menţionate nume de oraşe şi târguri din Moldova (Iaşi, Soroca, Hotin, Orhei, Cetatea Albă, Cernăuţi, Roman, Neamţ, Oneşti, Târgovişte; Borzeşti, Orbic, Chilia), sau de dincolo de hotarele ei (Constantinopol, Europa).
Interesantă e arta descrierii pe mai multe planuri a evenimentelor ce se derulează rapid: cele de la curtea lui Aron vodă de la Suceava, cele de la curtea de la Târgovişte a lui Vlad Dracul, supranumit Vlad Ţepeş, cele din satele prin care trec eroii povestirii, sau din târguri, mai ales din târguri. Există, de asemenea, un plan laic şi un altul religios al acţiunii, ce se întrepătrund, ideea strecurată în subsidiar fiind aceea a profundei înrădăcinări a ortodoxismului în vatra străbună. Capitolele romanului (scurte ca întindere) au o oarecare independenţă faţă de textul general, ele putând fi citite şi separat, ca nişte flash-uri în epoca de atunci. Titlurile acestora, foarte fericit şi sugestiv alese, conturează, ele singure, realităţile istorice, firul epic, universul narativ în general: Haraciul turcesc, Preţul Moldovei, Dreptatea lui Aron, Băiatul mamei , Frâiele puterii , Praznicul calicilor, Răzvrătirea de la Suceava, Chemarea lupoaicei, Preţul bisericii, Amintirea lui Bogdan, Ordinul aronauţilor, Prepunerea Porţii, Vânătoarea domnească, Iscoada lui Aron, Sfatul curtezanelor, Bani din nevoie , Teascul lui Aron , Cavalerul de piatră, Sfetnicul de taină, Cei dintâi chemaţi, Dracul cel nesătul, Mormântul de la Secuieni, Visteria lui Aron, Cuibul părintesc, Solie la leşi, Mortul din Oneşti , Marşul la pas, Pehlivanii din Suceava, Jaful Marincăi, Oastea ţărănească, Legaţi prin sângele lui Bogdan vodă, Ciocnirea de la Hreasca, Momeala, Floarea din stemă, Lupta de la Orbic, Crucea de foc, Urzeala boierilor, Sceptrul Moldovei, Alegerea voievodului.
Un amestec de real şi fantast, de mit şi legendă dă savoare textului şi-l face mai captivant. Motivul lupului este astfel reluat şi dezvoltat în roman, autorul lăsând a înţelege, urmând legenda, legătura dintre prinţ şi acesta. Dar şi un alt motiv, cel al cavalerului trachic, naratorul făcând continue trimiteri la substratul de mare vechime al neamului, sau cel al florii de crin, cu simbolistică biblică ce vorbeşte despre tradiţia creştină. Scenele se derulează vertiginos, sunt dinamice, palpitante, pline de tensiune, curg din una într-alta, fără a lăsa lectorului timpul să se plictisească, ritmul povestirii însuşi fiind unul extrem de antrenant. Sunt astfel scene de neuitat, precum cea din târgurile înţesate de lume pestriţă, scenele cu circarii (,,pehlivăniile”), cea a primirii soliilor, a audienţei negustorilor în sala tronului, sau a celor două bătălii (de la Hreasca şi de la Orbic), unele spectaculoase, altele de-a dreptul coşmareşti (vânătoarea domnească). Cu scena coborârii dinspre cetate spre câmpia Direptăţii a lui Aron vodă cu întreaga suită, spre a face judecata (,,judeţul”), se deschide romanul. Strălucit descrisă, dinamică, de o extraordinară vitalitate şi rimicitate, ea pare a fi filmată aşa încât să obţină maximum de efecte vizuale (,,Dinspre cetate se auzi un tropot, ce creştea asemeni unui cutremur. Apăru o ceată de călăreţi care venea în galop spre Direptatea, dar nu mergea pe de-a dreptul ci şerpuind. ‹…› Din spatele boierilor împricinaţi, călare pe un cal mare şi negru, venea domnitorul Moldovei, Petru Aron.‹…› În urma lui, ca o haită de lupi, venea alaiul boieresc, ce se îndrepta spre locul judecăţii. ‹…› Din urma lui vodă apăru călare pe o cămilă o femeie…După ea venea călare Iuga, călăul curţii. ‹…› Din urma lui, călare pe un măgar, venea în tropot mărunt măscăriciul Tărcuşa. ‹…› Căruţaşii, cocoţaţi pe caprele trăsurilor, strigau prostimii să se ferească din drum şi plesneau din bice. Poteraşii fluierau asurzitor…”), sau acustice, cu sonorităţi speciale (,,Roţile huruiau, lanţurile zăngăneau, caii sforăiau, bicele pocneau, iar peste toate se auzeau chiuind vizitiii”), ori descriptive, prin descrieri amănunţite ale portului (,,amestec de modă europeană cu cea orientală”). Unele din acestea sunt romantice (apariţia lui Ştefan în satul de baştină-Cuibul părintesc), cu adieri mistice (Crucea de fier), cu tuşe fantasmagorice (Chemarea lupoaicei) sau de un crunt realism (….. ). Satul are, ca şi la Sadoveanu o umanitate specifică, dar atenţia naratorului este concentrată mai mult asupra târgurilor, pline de viaţă, împreună alcătuind un topos propriu. Epicul, de respiraţie epopeică, se împleteşte armonios cu liricul şi dramaticul, acţiunea primând asupra descrierii, structura dialogală nelăsând loc prea mare dispoziţiei monologice, personajele, foarte vii, fiind deschise şi mai puţin introvertite.
Personajul evocat în plan central nu este încă acel Athleta Christi (cum l-a numit Papa Sixtus al IV-lea, ), cântat în balade (,,Ștefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare”), dar autorul surprinde foarte bine aura sa „legendară”, chiar în această perioadă de dinainte de a ajunge la domnie, prinţul Ştefan fiind descris ca un adevărat cavaler, însetat de dreptate şi dragoste pentru neamul său înrobit, mânat în luptă de credinţa în Dumnezeu, cu nimic mai prejos de acele celebre figuri medievale ce dau strălucire romanelor lui Walter Scott etc. Deşi ancorat în istoria acestor ţinuturi, personajul său trancende astfel regionalul, fiind o expresie tipic romantică, cavalerească, aşezându-se în galeria de eroi legendari ai lumii. Emblema sa nu este alta decât floarea de crin şi Sfânta Cruce, ca la orice mare cavaler al creştinătăţii, iar ordinul căruia i se supune fiind cel al Sfântului Andrei, creştinătorul neamului. Descrierea sa este sumară dar sugestivă (,,nu era prea înalt, avea muşchii pieptului şi ai braţelor bine formaţi, vânjoşi, dar cu puf nebărbierit pe obraz, iar mustaţa-abia răsărită”), calităţile sale (ager, prietenos, dârz, hotărât), mai ales cele de om religios şi bun strateg se întrevăd încă de pe acum.
Foarte bine conturat este personajul negativ – dacă e să vorbim de un personaj de acest tip – , autorul reuşind poate una dintre cele mai bune descrieri ale cruntului voievod Petru Aron, care, în scurta sa domnie[1], a reuşit să-şi adauge apelativul de tiranul. Încă din debutul romanului, vodă este prezentat ca o apariţie senzaţională (,,bărbat de vreo cincizeci de ani, osos şi puternic, cu ochii roşii şi privirea încruntată”, cu ,,chipul cu părul roşcat, aproape cărunt şi barba ca de ţap”), fiind îmbrăcat după moda timpului (,,purta îşlâc pătrat din samur negru, …caftan, cu găitan aurit, încins cu un chimir din piele de câine. Pe spate, înfoiată de vânt, se ridica, asemeni unor aripi de corb, o cabaniţă de catifea, ornată cu fir de aur şi diamante”). Faptele sale însă, curtea pe care şi-a format-o (cu figuri care mai de care mai pline de lăcomie şi dezmăţ, unele exotice), modul de viaţă (mese pantagruelice, vânătoarea, primirile din sala tronului, crimele şi incestul, înclinarea sângeroasă, ,,judeţul” întotdeauna în defavoarea pământenilor, înrobirea ţării) reuşesc să contureze, deloc ostentativ, tipul perfect al domnitorului despot, laş, trădător.
Ţepeş[2], numit mereu Vlad Dracul sau Dracul, personaj secund, de fundal, este surprins prin câteva tuşe – forţa şi puterea pe care o deţinea şi care-i permiteau să aibă un cuvânt în numirea la tronul Moldovei, interesul financiar pus deasupra legăturilor de rudenie, caracterul dual (binevoitor şi neînduplecat); cruzimea care l-a făcut celebru (,,demonismul”), ca şi imaginea ţepelor fiind foarte subtil strecurate în text, ca atunci când tragi cu mare grijă un colţ de perdea, doar un colţ.
Respectând linia sadoveniană, sunt puse faţă în faţă şi personajele colective: de o parte pământenii, păstrători ai tradiţiei şi ai ortodoxiei (care se vor alătura lui Ştefan şi vor forma ,,oastea ţării”), pe de alta, boierii, gata oricând să trădeze în funcţie de interese, surprinşi neiertător de narator, ca în scena de la începutul romanului (,,Cei mai tineri, cu feţele umflate de nesomn şi ochii holbaţi asupra mulţimii, erau călări. Cei mai bătrâni, burduhănoşi, îşi scuturau slănina în rădvane trase de câte patru cai şi păzite de câte doi poteraşi.”), sau în diverse alte ipostaze, caracterizaţi prin laşitate, intrigă, lăcomie, cârdăşie la spolierea poporului. Naratorul reuşeşte să descrie cu aceeaşi minuţie şi alte personaje colective, o adevărată lume pestriţă ce formau straturile societăţii din oraşelele medievale de atunci (boierii Sfatului Ţării, boieri de ţară, târgoveți, negustori, meşteri, ostași, orăşeni, slujbaşi, diplomaţi, preoţi, poteraşi, mazili, mercenari, căruţaşi, cumpărători, curtezane, circari, saltimbanci, lăutari, ţigani, hoţi, cerşetori), din sate (preoţi, ţărani, răsculaţi, hăitaşi, călăreţi, cantonieri, iscoade, vizitii), sau dintre cei veniţi din afara ţării (poloni, turci, evrei, unguri, turciţi) etc.
Există o întreagă galerie de personaje secundare, mai mult sau mai puţin conturate, împărţite în două, în trei chiar, funcţie de taberele celor doi, trei domnitori. Astfel, de o parte sunt ce-i jură credinţă prinţului şi, prin legământ de cavaler, se înscriu în Ordinul ,,Sfântului Andrei”(vitejii Arbore, Şendrea, Boldur, Harman), Leu (,,un răzvrătit”, ,,mai straşnic pentru poloni decât hatmanul cazacilor”), familia şi cei foarte apropiaţi (doamna Oltea, Foca – tatăl Crinei, Crina), preoţi (mitropolitul, preotul din Secuieni ‹,,un bărbat uscăţiv, …, într-o rasă ponosită, se ruga cu pioşenie. În faţa lui, pe masă, stătea deschisă Evanghelia.”›), răzeşii, personaje episodice precum Cremene, Goian – toţi curajoşi, cinstiţi, uniţi în fata nedreptăţilor, ataşaţi de ţarina Moldovei. Pe de alta, sunt oamenii lui Aron vodă: boierii Durnea (,,îmbrăcat în anteriu galben, cu iminei, giubea şi gugiuman”), logofăt Mihu, boier Orbic, tânărul boier Nacu (şcolit prin străinătăţuri cu nepotolită poftă de înavuţire), logofătul Podolean, coana Marinca, sora lui Aron vodă şi fiica ei Anastasia, nepoata şi concubina lui vodă (,,ambele îmbrăcate în haine europene”), baba Ioana vrăjitoarea, singura care-i cunoaşte neputinţa lui vodă, etc. Sunt apoi, foarte puţin conturaţi, boierii de la curtea de la Târgovişte, nehotărâţi şi greu de convins în a-l ajuta pe prinţ spre a-şi obţine tronul.
De-un spectaculos aparte este personajul Viora-Persiana – straniu, carismatic şi incitant -, nelipsită din anturajul lui vodă, complice şi iscoadă a lui, autorul reuşind una din cele mai senzaţionale descrieri (,,Din urma lui vodă apăru călare pe o cămilă o femeie îmbrăcată în pantaloni, cu o mantie lungă, groasă, tivită cu blană, purtând sub glugă un voal ce-i acoperea faţa.. Era Persiana Viora. Pe umăru-i drept se vedea capul unui şarpe, ce privea ameninţător mulţimea”).
Este urmată de o întreagă gamă de personaje exotice – măscăriciul curţii, Tărcuşa (,,cu părul vâlvoi şi obrazul nebărbierit…ţipa îngrozitor”), călăul curţii, Iuga; unele episodice – nebunul satului, ţiganul Tobar (,,un bărbos în suman, cojoc, cămaşă de lână, încins cu chimir, încălţat în cizme stâlcite,..lovind cu mânerul cuţitului în masă”), Lazaro Cvinino, negustor veneţian, Legatul papal (Paolo Cezarini) -, altele doar menţionate (sanctitatea sa Calist III, regele Poloniei Cazimir IV, Măritul sultan Mehmet al II-lea), autorul condimentând cu dărnicie textul.
Sunt, de asemenea, făpturi mitologice, fantasme (calul Nour, doica din pădure, cavalerul, Bogdan însuşi).
Personaj central feminin, Crina se identifică cu prototipul fetei de la ţară, pură, gingaşă şi feminină, îmbrăcată după portul satului (,,în cojocel, ce-i scotea în evidenţă siluieta subţirică şi în catrinţă groasă, încălţată în colţuni de lână şi opinci”), vitează, loială prinţului salvator, o ,,nălucă”, o floare de ,,păpădie”. Finalul ei era unul aşteptat, personaj ficţional, el neputând sfârşi decât prin a-şi da viaţa pentru salvarea iubitului prinţ. Opus acestei eroine este prototipul curtezanei, Anastasia, care calcă pe toate principiile moralităţii pentru a se procopsi.
Naratorul nu uită şi nu neglijează nici cel mai mic detaliu, ochiul regizoral fiind atent la cele mai mici detalii, de la îmbrăcăminte la felul de a se adresa, mişca, căci romanul este în principal unul de acţiune, vizual şi sonor, în economia căruia eroii se află în continuă mişcare.
Scris simplu, din suflet, fără pretenţia de a dărâma cine ştie ce bariere din calea modernizării acestei specii literare neglijate după 1990 şi fără a ţine seama de modele şi curentele literare din ultimii ani, romanul Ştefan voievod. Întoarcerea se citeşte cu plăcere, odată început, neputând să-l mai laşi din mână până la final. Un debut de romancier căruia-i dorim să nu se oprească aici.
Iaşi, 23 martie 2013
[1] A domnit în perioada: oct. 1451-febr. 1542; aug.1454-febr. 1455; mai 1455-apr. 1457.
[2] A domnit între între anii 1448, 1455-1462, 1476.
POETICA ROMANULUI ÎN SECOLUL AL XXI-LEA.
O PRIVIRE ASUPRA ROMANULUI ŞTEFAN CEL MARE. ÎNTOARCEREA DE VALERIU ŢURCANU
THE POETICS OF THE NOVEL IN THE TWENTY-FIRST CENTURY.
AN APPROACH TO VALERIU ŢURCANU’S NOVEL STEPHEN THE GREAT. THE RETURN
RUXANDRA NECHIFOR,
PROFESOR DOCTOR,
LICEUL TEORETIC „VASILE ALECSANDRI” DIN IAŞI
În secolul al XXI-lea, romanul cunoaşte dezvoltări diverse în Sud-Estul Europei, dar rămâne o poveste, o transfigurare artistică a ceea ce s-a întâmplat cândva, situându-se astfel în apropierea mitului, sau o reinventare a realităţii în spaţiul ficţiunii, fiind, prin urmare, în relaţie cu istoria. Scopul acestei recuperări a istoriei este de a experimenta formule literare sau de a educa ori forma, căci transmite mesajul pertinent al autorului care se angajează cu opera sa în corectarea realităţii. Este curios cum în postmodernitate, în ritmul ultrarapid al evenimentelor, romanul reia teme şi motive clasicizate, pe care le revigorează cu tehnici preluate din domenii conexe, precum teatrul sau cinematografia. Romanul lui Valeriu Ţurcanu, Ştefan cel Mare. Întoarcerea, aparţine postmodernităţii ca apariţie într-un moment istoric şi îmbină într-un mod reuşit tradiţia şi modernitatea, dând vigoare şi densitate unui personaj istoric, Ştefan cel Mare.
In the twenty-first century, in Southeastern Europe, the novel embraces different ways of expression, but it remains a story, an artistic transfiguration of what happened once, so being related to myth, or a reconstruction of the reality in a fictional space, therefore preserving a relation to history. The purpose of this recovery of history is to experience new literary forms or to form and to educate, as it offers the pertinent message of the author who engages through his work in correcting reality. It is a wonder how in postmodernity, in the very fast rhythm of the events, the novel reinforces themes and motifs already classicized and refreshes them with techniques drown from connected areas such as theatre and cinema. Valeriu Ţurcanu’s novel Stphen the Great. The Return belongs to postmodernity and blends succesfully tradition and modernity, gaining vigor and density for a historical character, Stephen the Great.
Cuvinte-cheie: Valeriu Ţurcanu, roman, poetică, personaj, Ştefan cel Mare, mit, tehnici narative
Keywords: Valeriu Ţurcanu, novel, Poetics, character, Stephen the Great, myth, narrative techniques
În istoria literaturii moderne, se pot identifica patru momente esențiale pentru dezvoltarea și înțelegerea raporturilor dintre realitate și ficțiune, care reliefează, de fapt, trecerea de la a părea, la a fi și la a exista, sau, cu alte cuvinte, mutația de la lucru (înțeles în mod absolut, cu absența activității care îi stă la bază) la produs (legat în mod necesar de activitatea creatoare[1]). Un moment inițial este reprezentat de Comedia umană a lui Balzac, care face concurență stării civile, aspirând să reprezinte realitatea așa cum este ea, întemeindu-se pe un cod dat, pe norme stilistice, tematice, estetice. Coerente, previzibile, văzute din exterior, personajele dobândesc o semnificație în legătură cu istoria care le legitimează evoluția, cu mediul, ce funcționează ca un rezonator, și cu o morală (legată, evident, de puterea unei colectivități), care le dictează destinul. Această viață a personajelor, ce se conturează ca efect al strategiilor textuale, este opusă, la Proust, vieții operei de artă[2]. În acest al doilea moment, al estetismului, se înregistrează, după Toma Pavel[3], o ruptură între eu și lume, literatura sau arta, în genere, constituind singura posibilitate care i se oferă omului de a fi fericit. Obiectivă sau subiectivă, realitatea continuă astfel să fie un veritabil centru de interes pentru scriitori, în măsura în care abordarea ei se poate face din perspective diferite: sociologice, morale, metafizice. În Pentru un nou roman, Robbe-Grillet (2007) identifică romanul tradițional după suplimentul de sens care însoțește realitatea reprezentată ori după acele semnificații intenționate care înconjoară lucrul ca ceva în plus. Propune un alt pact: a nu considera lucrul decât ca lucru în sine, fără franjurile culturale, care îl falsifică. Pentru susținătorul Noului Roman, lumea nu are semnificații în sine, nu este nici absurdă, nici rezonantă; ea este și atât. Prin poetica prezenței pe care o propune, are în vedere caracterul primordial al lucrului, ceea ce este el, în absența oricăror sisteme de referință, care comportă semnificații diferite (de natură morală, psihologică, sociologică); cu alte cuvinte, denunțător al unui tip deformator de percepție, Robbe-Grillet preconizează un mod insolit de a privi lucrurile, tehnică ce tinde către evidențierea laturii neobișnuite a lumii, concomitent cu impunerea unui nou mod de receptare a personajului. Acesta din urmă își face simțită prezența nu printr-un comportament exterior, ci prin privire, gândire sau pasiune, procese care slujesc și susțin descrierile de obiecte. Nu personajul dispare din romanele lui, ci modul tradițional de construcție, bazat pe comentariu și intenție auctorială evidentă. Raportat la această din urmă prezentare, personajul este, evident, o noțiune depășită, în concepția autorului francez. În volumul citat, Robbe-Grillet dezvăluie chiar prescripțiile ce stau la baza construcției personajului: trebuie să aibă nume, prenume, părinți, strămoși, profesie, rang social, statut psihologic, fizionomie revelatoare, un trecut, un caracter care să-i motiveze acțiunile și care să-l facă iubit sau detestat de cititor. (cf. Robbe-Grillet, Despre câteva noțiuni depășite, 2007). Față de realismul lui Balzac, Robbe-Grillet propune un nou realism, al textului ce se constituie, în care naratorul construiește lucrurile din jur și descrie aceste obiecte plăsmuite, denudând convenția. Interesul nu mai este reprezentat de o realitate aflată dincolo de text, ci de spațiul textului imediat, care conferă prezență mai ales semnelor. Iluzia referențială este treptat înlocuită de autoreferențialitate, mimesisul este concurat de antimimesis. Cele trei momente identificate mai sus, respectiv Balzac, Proust, Robbe-Grillet, reliefează trei moduri diferite de a concepe literatura în funcție de imitarea sau refuzul realității. Literatura postmodernă împacă aceste contrarii, prin conjugarea, în spațiul scriiturii, a normelor realismului cu ale textualismului, astfel încât universul ficțional să apară concomitent ca lucru și ca produs. Intens autoreferențială, literatura postmodernă valorifică în mod ludic sau ironic și tehnicile realismului, destabilizând obișnuințele de lectură. În fond, ceea ce propune scriitorul postmodern ține, așa cum subliniază McHale (2009), de dominanta ontologică a fenomenului artistic sau de propunerea unor lumi fictive, posibile, aflate, după Kundera, sub semnul lui a exista[4]. Se impune astfel necesitatea unei poetici a personajului care să evidențieze, pe de o parte, modul în care a fost creat și, pe de altă parte, să anticipeze modalitățile viitoare de construcție. Vom urmări în continuare modul în care se construiesc universul ficţional şi personajul la Valeriu Ţurcanu, scriitor aparţinând postmodernităţii, cu o viziune nouă asupra sciiturii, ce trimite la cinematografie şi teatru.
Cunoscut om de cultură din Republica Moldova, Valeriu Ţurcanu şi-a grupat concepţiile despre artă în volumul Dramaturgia, în care, pe lângă descifrarea sensurilor teatrului şi dezvăluirea codurilor, ţese şi bogate sugestii despre posibila evoluţie a acestei forme de exprimare a gândurilor şi sentimentelor umane. Fascinat de film şi de modul în care acesta solicită participarea spectatorului, autorul afirmă într-una din mărturisirile sale: „fiind mic, în casa bunicilor în care a crescut nu era televizor, dar în lecturile sale din acea vreme îl atrageau scrierile în care i se declanşa imaginaţia, viziunea sa, a cititorului. Nu avea pretenţii de context, de subtext, de pretext, de limbaj. Şi adesea, pierzând firul naraţiunii la didascalii, alerga cu paginile mai departe ca să descopere pasajele filmice. Apariţia cinematografiei color, digitale, a televiziunii a preluat aceasta filmicitate a lecturii, creând imagini epice mai bogate în mijloace artistice şi în detalii. Dar ceea ce lipseşte filmului este stereografia evenimentului, văzut prin prisma personajului, fabulei, conştientului şi a inconştientului, fizicului şi verbalităţii… Acest defect de unică şi imuabilă viziune a ochiului camerei de luat vederi nu îl poate înlătura nicio tehnica 3D. […] Şansa de supravieţuire a literaturii constă în tocmai orientarea opusă, în multiplan, în stereografie.” (confer Boris Parfentiev, „Dramaturgia” de Valeriu Ţurcanu, în „Revart”, nr.1, 2013). Conştient de valoarea cititului şi de importanţa imaginaţiei în timpul lecturii, autorul năzuieşte să ofere lectorului un tip nou de scriitură supraetajată, stereografică. În parte, romanul Ştefan cel Mare. Întoarcerea pe care îl propune ilustrează această concepţie.
Roman clasic, de inspiraţie istorică, Ştefan cel Mare. Întoarcerea prezintă zilele zbuciumate de dinaintea alegerii lui Ştefan ca domn al Moldovei pe Câmpia Direptatea. Romanul intră în galeria operelor care au ca figură centrală imaginea eroului Ştefan cel Mare şi stabileşte relaţii de intertextualitate cu, de exemplu, Dumbrava Roşie de Vasile Alecsandri, Stejarul din Borzeşti de Eusebiu Camilar, Apus de soare de Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Fraţii Jderi de Mihail Sadoveanu. Valeriu Ţurcanu umple un gol, intervalul temporal care lipsea din literatură, cel dintre întâmplarea tragică din Borzeşti şi luptele glorioase purtate de Ştefan împotriva năvălitorilor. Autorul proiectează un narator-cronicar credincios unui discurs al începuturilor, în vocea căruia se disting patosul, durerea şi dragostea pentru ţară. Se pare că geneza, începutul reprezintă motivele esenţiale ale romanului, alături de un alt motiv anunţat încă din titlu, întoarcerea, recuperarea originilor, re-cosmicizarea lumii. Întoarcerea şi începutul, cu relaţiile pe care le implică: afară-înăuntru, trecut-prezent, haos-ordine, sunt cele două axe ale romanului, marcând structura de adâncime, pe care o vor reliefa discursul naratorial, modul de construcţie a eroului, timpul şi spaţiul naraţiunii. Cele două motive implică, prin planul lor semantic, o relaţie duală, un timp aşezat între două limite, învăluite în credibil şi fabulos, în istorie şi mit, care vor însoţi personajele şi le vor marca destinul.
Romanul este construit pe trei planuri, două epice şi unul eseistic, plasat în subsolul paginii şi purtând urma naratorului constituit în instanţă moralizatoare, profetică. Pe de o parte, personajele şi conflictele care le antrenează, de natură exterioară sau psihologică, pe de altă parte, discursul moralizator al naratorului care comentează, extrage esenţa întâmplărilor, formulează dictoane memorabile pentru întreaga umanitate. De aici impresia de actualitate care implică cititorul în trama narativă şi în interpretarea adevărurilor general-valabile. De altfel, scriitorul reduce materia epică şi intervenţiile explicative la minimum, pentru a implica cititorul care trebuie să umple golurile. Putem să vorbim despre o esenţializare a conţinutului care aminteşte de scena de teatru minimalist: totul este concentrat în întâmplări care se succed cu rapiditate, în spaţiul interior sau exterior, închis sau deschis, în funcţie de intenţia auctorială şi de mesajul propus. Cele două planuri epice corespund relaţiei afară – înăuntru, căreia i se asociază relaţia de ordin moral, supraordonatoare a romanului, bine – rău: Ştefan, un tânăr pribeag, dotat cu voinţa de a recâştiga tronul tatălui său, şi Petru Aron – al cărui model pare să fie tiranul lui Shakespeare – domn al Moldovei, un uzurpator şi despot, care duce ţara la necazuri şi nevoi cumplite.
Personaj central al romanului, Ştefan are vise premonitorii, întâlniri destinale, care îi dezvăluie misiunea şi îl întăresc în hotărârea lui de a recupera tronul şi de a reda bucuria şi înălţarea ţării. Faţă de dezmăţul, degringolada şi opulenţa de la curtea lui Aron Vodă, austeritatea, sărăcia şi acceptarea neajunsurilor sunt impresionante la doamna Oltea, mama lui Ştefan. Figură marianică prin excelenţă, ea imploră cerul să fie blând cu copilul ei; se află mereu pe lângă icoane, rugându-se proniei, dar îşi dezvăluie şi firea hotărâtă, dârză, atunci când intervine pe lângă Vlad Ţepeş să-l ajute pe Ştefan cu armată. Ea încheie un pact cu Vlad, deşi ştie că fiul ei nu este de acord să devină vasal domnului Ţării Româneşti. Scena în care doamna Oltea pleacă singură cu trăsura peste dealuri pentru a fi aproape pentru fiul ei suferind este relevantă pentru puterea şi dragostea ei de mamă.
Modalitate predilectă de construcţie, antiteza evidenţiază trăsăturile personajelor şi caracteristicile spaţiilor narative şi se îmbină cu simbolul. De exemplu, momentul iniţial, construit în manieră tradiţională, coincide cu începutul drumului eroului, când i se trasează sarcinile şi se anticipează conflictele: cele trei cruci pe care le poartă cu sine Ştefan sunt semne ale câte unei ipostaze care îi alcătuiesc imaginea. Principele are crucea de la botez, care reprezintă soarta de om, o cruce de la tatăl său, Bogdan, ucis mişeleşte de Petru Aron, care simbolizează soarta de domnitor, o cruce de la Iancu de Hunedoara, care marchează soarta de misionar. Acestora li se adaugă semnul de pe pieptul său, făcut de crucea înroşită în foc de un pustnic pentru a-l vindeca de muşcătura mortală a şarpelui, semn după care oamenii îi recunosc soarta de ales ori uns al Lui Dumnezeu.
Copilăria eroului are o aură de legendă. Ştefan trăieşte în orizontul miturilor şi se raportează la două tipuri de adevăr: adevărul poveştii, al miturilor, şi adevărul istoric, protejat de mama care neagă povestea. Astfel, el ştie că a fost alăptat de o lupoaică atunci când era copil bolnav, la sfatul unui pădurar ce îndeplineşte rolul şamanului sau al vrăjitorului. Mai târziu, lupul îl va însoţi în aventură, devenind un fel simbol al tatălui care îl protejează în încercările lui. Alături de cruce şi de lup, stejarul este un alt element care îi marchează identitatea: este vorba, în plan oniric, de stejarul din vis, în care se urcă pentru a scăpa de mânia lui Aron, iar în plan real, de stejarul din Borzeşti, de care l-a legat pe Gheorghiţă în jocul de-a tătarii. Ulterior, la nivel suprareal, conjugând cele două planuri, real şi oniric, devine un semn al puterii şi al forţei, un centru al lumii, la umbra căruia o întâlneşte pe pădureanca, duh al naturii, care i-l va dărui pe Nour, calul năzdrăvan.
Portretul lui Ştefan se conturează prin îmbinarea elementelor de prosopografie şi etopee: „Principele era îmbrăcat în cămaşă cu mâneci lungi, peste care puse un pieptar vişiniu, îngustat pe şolduri, cu o curea subţire de piele, care prindea sabia în faţă. În jos – pantaloni strâmţi şi cizme. Se vede că tânărul, nefiind înalt, ţinea la supleţea sa.”; impetuozitatea şi orgoliul sunt evidenţiate în replica: „ – Vreau ca lumea să-mi spună Ştefan al lui Bogdan voievod şi nu băiatul mamei!”. Protagonistul se află la vârsta formării unei identităţi, sau, mai exact, îşi întocmeşte un proiect de identitate sub presiunea imaginii tatălui, a supra-eului. În acest sens, Oltea îi ghidează existenţa, îi susţine viziunea şi îi împrumută un scop: „ – Vrei să fii un voievod sau un boier de ţară?”, „ – E mai bine să-ţi zică Ştefan prostul? Că nu te duce capul să-ţi iei ce este al tău?”, „ – Doar tu şi eu cunoaştem gândurile lui [ale lui Bogdan a. n.], cum îşi visa el ţara. Doar tu poţi să le împlineşti, să duci la bun sfârşit lucrarea lui.” Ca şi Hamlet, Ştefan are misiunea de a-şi răzbuna tatăl, dar, spre deosebire de prinţul din Danemarca, nu trăieşte chinul incertitudinii şi nici nu amână împlinirea datoriei filiale. Tatăl ţine de o suprarealitate ţesută cu grijă de către Valeriu Ţurcanu, un nivel ce defineşte universul ficţional ca lume posibilă. De exemplu, într-un plan suprareal, care îmbină realul cu visul, un călăreţ, dăltuit pe o piatră de hotar într-un nivel de realitate, primeşte viaţă şi face parte din suita lui Bogdan, într-o altă dimensiune. Aşezat pe jertfelnicul de la graniţa Moldovei cu Ţara Românească, Ştefan primeşte de la Bogdan „un bulgăre auriu de foc ca un mic soare, care îl cuprinse ca un ou şi se topi în trupul principelui.” Părintele ucis este o apariţie stranie, benefică, înconjurată de doisprezece căluşari care se prind într-o horă ameţitoare. Apoteozat, fostul voievod anticipează reuşita principelui, iar Căluşul, jocul magic cu funcţie apotropaică şi vindecătoare, asigură trecerea pricipelui într-o altă etapă. Urmând traseul iniţiatic al eroului din basme, Ştefan este ajutat de voinici precum ciobanul, croitorul Şendrea, fierarul Harman şi spătarul Arbore, de ţăranii care se pornesc la luptă, de personaje misterioase, de cerul însuşi.
Forfota oamenilor, conflictele, tensiunile sunt observate de undeva, de sus, din perspectiva unui suprapersonaj, cerul, o metaforă a divinităţii. Acestui plan îi corespund intervenţiile moralizatoare ale naratorului-cronicar din subsolul paginii. Planul supraindividual, al cerului, este un reflex al stărilor afective augmentate: „Nourii negri de ploaie nu se lăsau duşi de asupra Sucevei. Cerul tot aduna putere pentru a stinge pârjolul de sub el, tăinuit încă în sufletele omeneşti.”; „cerul s-a lăsat parcă mai jos şi privea lumea”; pe Ştefan, „Cerul îl privi şi se lumină răspândind prin nourii negri un şirag de fulgere”. Tipul acesta de focalizare externă este şi o modalitate de a introduce ample tablouri precum cel al pieţei aglomerate de la Suceava. Odată cu alegerea noului domn pe Câmpul Direptatea, pe cerul înseninat apare un vultur care consacră victoria şi noua domnie. De altfel, şi ultimul discurs pios şi demn al lui Ştefan este adresat cerului: „Ştefan ridică ochii spre cer şi spuse nu sieşi, nu mulţimii care îl înconjura, dar celui nevăzut, celui de Sus: – În ciuda tuturor relelor, am rămas copiii tăi, Doamne! […] Pogoară printre noi şi luminează-ne calea, binecuvântează ţara Moldovei, Doamne!”. Finalul indică sfârşitul excluziunii şi parcurgerea drumului din afară înăuntru, întoarcerea în matca strămoşească şi la credinţă.
Dacă eul privat este conturat prin intermediul relaţiilor cu doamna Oltea, cu voievodul Bogdan, cu Crina, prietena din copilărie care se jertfeşte, cu armaşul Costea, protectorul, eul public este definit prin raportare la doi domnitori, reprezentanţi ai unor concepţii diferite despre guvernare şi misiunea domnului. Vlad Ţepeş, în Muntenia, şi Petru Aron, în Moldova, sunt monarhii absoluţi, conducătorii despotici, cruzi şi tirani, care acţionează în virtutea unei ideologii a autocraţiei. Secvenţa din capitolul al VI-lea, Praznicul calicilor, în care Ţepeş asistă la spectacolul macabru al uciderii prin ardere a nevoiaşilor şi cerşetorilor – prinşi ca într-o cursă în hambarul transformat în sală de petrecere – este demonstrarea sau concretizarea, în plan acţional, a unei concepţii specifice. Pentru Vlad, oamenii sunt animalele pe care domnul ar trebui să le folosească în locul vitelor; numai cei tineri îi sunt pe plac, căci au putere, pe când „un bătrân e deja un hoit viu”, iar averile oamenilor sunt donaţii pentru iertarea păcatelor. Imaginaţia lui Vlad merge înspre schimbare, aşa cum funcţionează şi la Petru Aron, numai că, dacă la primul saltul s-ar realiza pentru întregul popor, al doilea urmăreşte numai bunăstarea personală. Vlad este decis să curme dintr-odată lenevia, sărăcia, şi măsurile lui sunt drastice, asociate cu o politică agresivă, de expansiune: „să băgăm frica în celelalte neamuri”, îşi propune el. Pe de altă parte, Petru Aron trăieşte o demenţă a grandorii; el afirmă: „Prea multe neamuri de boieri are Moldova. Ar trebui rărite. Pământul ţării este ocina lui vodă. Vreau – dăruiesc moşii, vreau – le iau înapoi. Nu poate fi în ţară boier mai avut ca mine.”. Despre popor spune că este „Norod de proşti şi curve, ce ascultă de bici şi frica poteraşilor.”. Excentric, alienat, egocentric, incestuos, prizonier al unei bolgii interioare, domnitorul visează să întemeieze „o nouă viţă de domnie”, primind un nou nume, Aron I şi Măreţul, şi să reboteze apoi ţara în Aronia, iar limba română, în limba aroneză, la sugestia bufonului Tărcuşa. „Puterea şi slava”, „atotputernicul”, după nebunul curţii, acesta din urmă o reprezentare a inconştientului domnitorului, Aron bea sângele lui Leu, un jefuitor al polonezilor, îi omoară pe negustorii Ian Buceaţki, Lazaro Cvirino, Marco Belo, Soliman, după ce îi primeşte în „Ordinul Aronauţilor” şi după ce îi obligă să renunţe la averi. Apetenţa pentru specatcolul grotesc, imaginaţia sadică şi opţiunea pentru mijloacele cele mai nelegiuite îi apropie pe Aron Petru şi pe Vlad de personajul lui Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul. Dimensiunii relative şi situării în provizorat specifice celor doi domnitori li se opun credinţa în Dumnezeu şi dragostea pentru patrie ale candidatului la domnie, Ştefan. Prin acesta, se amestecă planul uman, concret, cu cel metafizic: la tânărul principe, toate lucrurile sunt înţelese prin grila credinţei. (De exemplu, în confruntarea verbală cu Vlad dinaintea arderii nepricopsiţilor, Ştefan afirmă: „Vinul cere măsură, mai ales că este sângele Domnului.”) Ştefan optează pentru egalitate şi umanitate, pentru o guvernare în slujba poporului, cu frică faţă de Dumnezeu (în aceeaşi confruntare cu Vlad, el afirmă: „– Decât un domn satrap – mai bine deloc.”).
Protagonistul este şi un raisonneur; el vorbeşte în pilde, în proverbe, comentează dintr-un punct de vedere moral acţiunile şi credinţele celorlalţi, aşa cum face şi supra-naratorul în subsolul paginii. Este o urgenţă de îndreptare a lucrurilor prin enunţuri moralizatoare, iar personajele pozitive (doica, Oltea, Ştefan) devin exponentele sau purtătoarele unor legi, norme sau învăţături. Intenţia moralizatoare şi valenţele de actualitate despre care am mai vorbit sunt reliefate şi prin tehnica simetrică de construcţie a capitolelor. Acestea încep şi se sfârşesc cu o intervenţie a naratorului care exprimă, în enunţuri reflexive, adevăruri eterne, general valabile, ce plasează pe aceleaşi coordonate cititorul, naratorul şi personajul. Enunţurile au o dublă funcţie: de concluzie pentru întregul capitol, şi de legătură a universului ficţional cu cel real, al cititorului. Dăm numai câteva exemple: „Pământul Patriei într-adevăr îţi dă putere să lupţi, căci anume aici găseşti ceea ce e chemarea ta – neamul şi credinţa.”, „Dumnezeu a vrut ca neamul moldovenilor să fie un străjer drept şi cinstit al credinţei.”, „Ajunsă în mâinile celor netrebnici, stăpânirea se întoarce în nelegiuiri.”, „Lăcomia, dacă n-are oprelişti, umple ţara cu hoţi şi haiduci.” Alteori, interogaţiile retorice evidenţiază deznădejdea naratorului simpatetic, care se identifică suprapersonajului, neamul: „Moldovenii […] de când sunt pe faţa pământului au fost liberi în ţara lor. De ce oare? Poate bunul Dumnezeu avea sau mai are cu privire la ei planuri deosebite? Şi ce fel de planuri, lăsând din rai doar o poartă? Unde dă ea, în apă sau în văzduh? Ce străjuiesc ei, la ce bun şi până când?” Interesul pentru trecutul şi viitorul ţării, pentru originile moldovenilor şi desăvârşirea lor morală şi socială reprezintă o constantă a scriitorului. De unde impresia de oficiere a unui sacerdot într-un templu maiestuos mai ales în secvenţele încărcate de tensiune şi străbătute de conflicte puternice (vezi Capitolul 8, Chemarea lupoaicei).
Ştefan trăieşte cu credinţa în animalul totemic, lupoaica, ce apare în roman metamorfozat în ipostazele de zeiţă şi doică. Eroul o întâlneşte în momentele excepţionale, în acele situaţii limită când se află în vecinătatea morţii şi pradă descumpănirii, odată cu rătăcirea drumului. Aşa cum aminteam, la Borzeşti, cuprins de friguri, este salvat de Bogdan-Vodă care îl duce la casa pădurarului să bea laptele de la o lupoaică ce avea pui. A doua epifanie – ipostază misterioasă, îmbrăcată în alb, care plânge pentru ţărişoara ei, Moldova – are loc în apropierea unui izvor, într-o pădure de lângă Târgovişte. Comunicarea şi accesul la realitatea sacră nu sunt posibile decât după săvârşirea unui gest cu valore de ritual: personajul bea apă din izvor, simbol al originii şi al purităţii. El însuşi se purifică în felul acesta. Chiar zeitatea întâlnită trăieşte lângă Izvorul Lacrimilor, topos încărcat de mister din Moldova. Spaţiul îşi pierde coerenţa odată cu izbucnirea sacrului, iar nivelurile de realitate fuzionează într-o suprarealitate despre care am mai vorbit. Numai Ştefan ca om înregistrează diferenţa şi distanţa dintre locuri, în timp ce pentru entitatea consacrată, diferenţele se estompează, graniţele se şterg, totul reducându-se la o dimensiune calitativă, a spiritualităţii ubicue. Astfel, femeia în alb tresare când Ştefan intervine cu o corecţie: Izvorul Lacrimilor se află în Moldova, nu în apropierea Târgoviştei, unde s-au întâlnit de fapt. Ea îi dezvăluie lui Ştefan adevărul despre geneza şi originea moldovenilor, despre timpurile imemoriale: la început, pământul pe care stau astăzi moldovenii era fund de mare. Dumnezeu a despărţit pământurile de ape, a făcut Raiul, o deltă în centrul căreia a sădit un măr cu poame de aur. Din humă a modelat primii oameni din care s-au despărţit neamurile. După potop, Dumnezeu a acoperit Raiul cu apele sale, lăsând din el numai o Poartă, la paza căreia a lăsat moldovenii. Printre aceştia, mai circulă mitul despre animalul întemeietor şi spaţiile originare: Ştefan rememorează îndârjirea cu care unchiul Vlaicu apără cu devoţiune o credinţă străveche. Este vorba despre strămoşii care se închinau lupoaicei ce a alăptat primii oameni; cunoscutul Molda era de fapt numele cetăţii cu temple ridicate lupoaicei-doice care „şi azi se află pe tărâmul celălalt acoperit de ape”. Acestei perspective mitice îi este contrapunctată părerea străinului Soliman: strămoşii au pierdut marea din „lăcomie şi desfrâu”, moldovenii sunt „săraci şi mici”, fără „măsură şi dreptate”. Scriitorul reinterpretează miturile potrivit creativităţii şi intenţiilor sale artistice. Universul ficţional pe care îl propune nu este o simplă imitaţie a realităţii, ci o refacere în sensul propunerii unei lumi în care axa posibilului se îmbină cu axa realului. Pentru ca nivelul de realitate în plus să fie cu uşurinţă receptat, înţeles şi acceptat, Valeriu Ţurcanu procedează la o reducere la minimum a recuzitei, a gesturilor şi a decorului. În felul acesta, se confirmă impresia de scriere minimalistă, care îşi găseşte în cititor un colaborator eficace.
În încheiere, vreau să subliniez importanţa gesturilor, element preluat din registrul teatral, codul nonverbal contribuind la transmiterea ideilor autorului şi la asigurarea caracterului dramatic al operei. Limbajul dublu – verbal şi nonverbal – este o caracteristică a lui Valeriu Ţurcanu, al doilea tip având funcţia de întărire a discursului şi de evidenţiere a stărilor sufleteşti. Personajele joacă într-un spectacol, se mişcă pe o scenă uriaşă în faţa unui spectator care întregeşte sensul, suprapune planurile şi trăieşte, aşa cum afirmă autorul în mărturisirile sale, un efect al „apelor limpezi”, prin care „se poate vedea de la suprafaţă până în adâncuri şi oferă unei pietre statutul de diamant”.
Referinţe bibliografice
A. Surse
Valeriu Ţurcanu, Ştefan cel Mare. Întoarcerea. Chişinău: Editura Pontos, 2013.
B. Literatură secundară
Eugen Coșeriu, Omul și limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii și lingvistică generală, antologie și note de Dorel Fânaru. Iaşi: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2009.
Milan Kundera, Arta romanului, traducere de Simona Cioculescu. Bucureşti: Editura Humanitas, 2008.
Boris Parfentiev, „Dramaturgia” de Valeriu Ţurcanu, în „Revart”, nr.1, 2013.
Toma Pavel, Lumi ficţionale, traducere de Maria Mociorniţă, prefaţă de Paul Cornea. Bucureşti: Editura Minerva, 1992.
Marcel Proust, Contra lui Sainte-Beuve, traducere de Valentin și Liana Atanasiu, prefață de Marian Popa. București: Editura Univers, 1976.
Alain Robbe-Grillet, Pentru un nou roman, traducere de Vasi Ciubotariu, prefață de Ioan Pop-Curșeu, Cluj-Napoca: Editura Tact, 2007.
Romulus Vulcănescu, Mitologie română. Bucureşti: Editura Academiei, 1987.
Mihai Zamfir, Cealaltă faţă a prozei. Bucureşti: Editura Eminescu, 1988.
[1] Vezi, în acest sens, explicația lui Coșeriu, 2009: 201, privind distincția lui Humboldt între ergon și enérgeia: „numai pentru că se manifestă ca activitate, limbajul poate fi studiat și ca «produs».” Se știe că un text poartă mai mult sau mai puțin urma activității de producere. Dacă semnele facerii (sau caracterul autoreferențial ori înțelegerea trucului, după Proust, 1976) sunt evidente, atunci are calitatea de produs, iar dacă aceste semne tind către zero, consider textul ca lucru.
[2] În Contra lui Sainte-Beuve, Proust consideră că iluzia realității menținută în Comedia umană este un efect al artei lui Balzac, al valorificării unor norme literare, iar a înțelege trucul scriitorului înseamnă a crede mai puțin în realitatea personajului și a orienta atenția către operă și modul în care aceasta devine: „Dacă impresia vitalității șarlatanului, a artistului este accentuată, aceasta e în detrimentul vieții operei de artă!” (Proust 1976: 149).
[3] Toma Pavel identifică două accepții ale estetismului: ca relație specială între individ și lume și ca opțiune conștientă pentru artă ca preocupare salvatoare, cu rădăcina în concepția romantică a artei ca mântuire. Între personajele lui Proust și lumea lor există o distanță aparent insurmontabilă: mediul își pierde capacitatea de rezonanță, morala nu le ajută, iar istoria le este indiferentă. Singurătatea individuală este răscumpărată, pe de o parte, de nesatisfăcătoare momente de bucurie, odată cu „redescoperirea involuntară a fericirii ascunse în memorie” (v. episodul madlenei) (Pavel 2008: 385), iar, pe de altă parte, de artă, care oferă adevărata eliberare: „dacă e adevărat că accesul direct la plenitudinea trăirii li se refuză oamenilor, ei o pot regăsi în literatură” (idem, ibidem); „Forța morală […] le lipsește în mod evident personajelor lui Proust și doar arta sau vocația artistică sunt în stare să le elibereze, deoarece numai ele permit oamenilor să guste adevărata savoare a vieții. O artă literară apropiată de poezie și de muzică, evocând neobosit trăirea momentană, învârtind caleidoscopul celor mai fugitive senzații și stări de spirit, anunță superioritatea vieții recreate de literatură față de suferința atroce a existenței reale.” (idem, ibidem: 386). Și pentru Mihail Zamfir principiul muzical evidențiază, alături de acronie, o nouă tehnică narativă ce se opune „romanului-document”. Dacă acesta din urmă este construit după legile succesiunii, ale ordinii și cronologiei, romanul modern tinde către simultaneitatea concretizată în acronie (cu formele: observație morală și filosofică la Musil, simbolul cultural la Thomas Mann, amplificarea unor fraze la Proust și parodia la Joyce) și în principiul muzical (ritm, reluări, amplificări, variațiuni pe aceeași temă, contrapunct etc.). (Zamfir 1988: 23-30).
[4] Existența înțeleasă ca posibilitate: „Romanul nu examinează realitatea, ci existența. Iar existența nu este ceea ce s-a întâmplat, existența este câmpul posibilităților omenești, tot ceea ce poate deveni omul, tot ceea ce este el capabil să facă. Romancierii desenează harta existenței, descoperind una sau alta din posibilitățile umane. Dar, încă o dată: a exista înseamnă «a-fi-în-lume». Trebuie să înțelegem și personajul și lumea lui ca posibilități (s. a.).” (Kundera 2008: 57).
Posted on: decembrie 19, 2013
Filed under: anunturi culturale
Comments