Drept la replică
Domnule Director
În numărul 43 din 2013 al revistei ,,România literară’’ a apărut cronica dl-ui Constantin Cubleşan referitoare la romanul pe care l-am scris şi publicat, “Spectre în labirintul uitării”, Editura ZIP, 2014’. Considerând că unele dintre afirmaţiile criticului literar sunt total deplasate şi pe alocuri frizează ridicolul, mi-am permis să trimit un “drept la replică” pe care -sper să îmi faceti această onoare- îl veţi tipări în paginile unuia dintre numerele următoare ale revistei dvs.
Bogdana Cu stimă,
18 decembrie 2013 Ilderim Rebreanu
ADEVĂRUL ÎNSEAMNĂ UMILIRE ?
–––––––––––––––––––
În numărul 43 din acest an, 2013, al revistei Romania literară a apărut cronica amicului Constantin Cubleşan referitoare la tetralogia pe care am scris-o despre vieţile celor din neamul cărora mă trag, intitulată Spectre în labirintul uitării (pentru că toţi cei despre care relatez au devenit de o bună bucată de vreme spectre şi rareori îşi mai aminteşte cineva despre existenţa lor, exceptându-l pe scriitor, atunci când, în tot mai puţine locuri, i se comemorează ziua de naştere).
Scriu aceste rânduri după ce, de curând, m-am întors dintr-un turneu făcut prin nordul ţării,prilejuit de lansarea celei de-a doua ediţii a romanului mai sus citat. Cronicile la prima ediţie, pe alocuri răutăcioase, a trei dintre cei care i-au răsfoit paginile, n-au împiedicat romanul să aibă succesul scontat. Pe de altă parte, am primit numeroase semnale de apreciere, atât din partea altor oameni de litere, cât şi din partea cititorilor obişnuiţi.
Încă de pe prima pagină a revistei tronează o mistificare: Romanul Rebrenilor de Constantin Cubleşan, de parcă domnia sa ar fi scris volumele respective, fapt cu totul şi cu totul imposibil de realizat. Din foarte multe motive… Corect din partea revistei ar fi fost să se menţioneze cuvântul ,,cronică” înaintea numelui lui C.C.
Analiza literară a criticului clujean se reduce, în fond, la două aspecte care alternează pe tot parcursul comentariului său: în primul dintre ele, unele moderate aprecieri asupra conţinutului, stilului şi originalităţii romanului, iar în cel de-al doilea, o înşiruire obstinată de reproşuri ce vizează capitolele în care mă refer la Liviu Rebreanu şi la consoarta acestuia, Fanny, pe care, în opinia dumnealui, mă străduiesc să-i prezint într-o lumină total defavorabilă, afirmând chiar că îl consider pe scriitor ca având un ,,caracter viciat”.
Cum a reuşit performanţa de-a deduce din paginile romanului o asemenea fantasmagorie, mi-e imposibil de explicat (şi mă refer în special la capitolele dedicate unchiului meu).
Citându-l pe Schopenhauer, ,, un oarecare nu înţelege şi nu preţuieşte decât ceea ce-i este omogen.” Din păcate, şi o spun cu părere de rău, este şi cazul lui Constantin Cubleşan.
În cel de-al doilea paragraf al articolului său, criticul literar ignoră în mod ciudat anecdotica de familie, care în opinia sa nu are nicio valoare, fiind ,,simple fabulaţii orale”, deşi informaţiile venite pe această cale, fiind inedite, sunt esenţiale în sânul unei familii atât de numeroase (şi cunoscute ! ), dând savoare epicului. Cam ce socoteşte dumnealui, că pentru fiecare poznă – copilărească sau nu -, comisă de Liviu sau de ceilalţi copii, bunicii mei ar fi trebuit să alerge în goana mare la notar şi s-o înregistreze, pentru a deveni ,,document concret”, demn de luat în seamă de vreun cronicar al secolului XXI ? Dacă faptele anecdotice respective au circulat în sânul familiei şi au rămas în amintirea membrilor acesteia, înseamnă că nu sunt adevărate? Şi cine altcineva le-ar mai fi putut aduce la cunoştinţa cititorilor decât un membru al familiei? Persoane care nu ştiu nimic despre Rebreni, sau vreun anonim critic literar ?
Ce îl deranjează pe C.C. ( şi pe alţii asemenea lui)? Faptul că eu cunosc şi că aduc la lumină nişte întâmplări care, în opinia sa, deteriorează imaginea asupra caracterului lui ,,Alfa”? Dacă ar fi citit volumul Amintiri despre familia noastră al Mariei Strat-Rebreanu,, una dintre surorile lui Liviu, cu relatări de primă sursă familială, probabil că amicul Cubleşan n-ar mai fi fost atât de vehement în opiniile sale, considerând că îi fac scriitorului ,,un portret de copilărie şi apoi de tinereţe, cu totul respingător.” Din înşiruirea faptelor, cititorul imparţial îşi poate da lesne seama că Liviu Rebreanu, în multe perioade ale vieţii sale, n-a fost chiar o fiinţă angelică, aşa cum ar dori unii să fie prezentat, de parcă n-ar fi fost şi el o făptură umană, cu bune şi cu rele, ci un sfânt cocoţat într-un turn de fildeş unde-şi elabora cu seninătate operele. Că, în perioada copilăriei şi a adolescenţei, era un băiat dominant cu cei din jurul său, ironic, arogant chiar, pus pe năzbâtii ( folosesc un eufemism în acest caz ) care le-au creat numeroase neplăceri şi cheltuieli suplimentare părinţilor săi ? Ce-ar fi trebuit să fac? Să trec sub tăcere caracterul său din prima perioadă a vieţii sau să-l ambalez în hârtie roz-bombon, cu panglicuţă asortată, şi să-l livrez aşa, contrafăcut? Poate că C.C. are nostalgia vremurilor apuse, când tot ce nu-i era favorabil unei personalităţi dintr-un domeniu oarecare, trebuia să fie muşamalizat şi trecut sub tăcere, pentru a nu-i ,,ştirbi” imaginea… Ca membru al familiei nu era firesc să povestesc despre micile furtişaguri din casă ( zahăr, tutun, vioara lui Iulius etc.), care au rămas de pomină? Sau despre ,,înstrăinarea” cărţilor unor colegi, la gimnaziul din Năsăud, ceea ce a dus la exmatricularea sa din şcoală, punându-i pe părinţi într-o situaţie jenantă şi dificilă, obligaţi fiind apoi să-l trimită la Bistriţa , cu cheltuieli suplimentare, care au grevat serios bugetul sărăcăcios al familiei? Trebuia să nu fi relatat, cu mijloace romaneşti, acea fatidică noapte de la Gyula , care i-a preschimbat destinul de militar într-unul de scriitor? De ce a fost nevoit L.R. să abandoneze cariera armelor, pentru care, atât el cât şi familia fuseseră nevoiţi să facă atâtea sacrificii? Doar dintr-un moft, dintr-o toană, aşa cum declara în unele interviuri, peste zeci de ani, şi pe care unii exegeţi literari le iau încă de bune? Afacerea cu pierderea, la masa de joc, a banilor popotei ofiţerilor i-a adus, în timp, destule prejudicii pe care nu e cazul să le mai enumăr aici. Sunt cunoscute unora dintre cei care s-au aplecat asupra vieţii sale.Amintesc doar două dintre ele: furibunda campanie de presă împotriva sa, din anii 1930-31, şi greutatea cu care a fost primit ca membru al Academiei Române. De-acolo i se trag, de la Gyula …Ştie oare şi C.C. acest lucru?
Cât priveşte inepţia cum că aş regreta ratarea carierei militare a unchiului meu, aserţiunea criticului literar e de-a dreptul stupidă şi răuvoitoare. Citez din vol. I, pp. 281- 282: ,,Pe moment, destinul îţi jucase o festă urâtă, care te-a marcat profund şi ani de zile a trebuit să te zbaţi din greu ca să surmontezi urmările acelor ore de nesăbuinţă. Dar tot răul a fost spre binele tău, căci ce mare ispravă ai fi realizat dacă te-ai fi complăcut în continuare în acea viaţă şi în acea carieră pentru care nu simţeai o atracţie deosebită? Ai fi avansat cu greu datorită nonconformismului tău şi poate, la începutul Marelui Război, ai fi fost trimis pe front, cu gradul de căpitan, în fruntea unei companii de infanterie. Iar acolo e posibil ca soarta să-ţi fi întors spatele şi să rămâi pe un camp de luptă, anonim printre milioanele de morţi care au îngrăşat cu sângele şi trupurile lor teatrele de bătălie. Dacă ai fi avut un dram de şansă, ai fi scăpat din măcel şi ţi-ai fi continuat cariera, ajungând probabil la gradul de colonel, unul dintre zecile de mii de colonei ai armatei mondiale. Tot un anonim… Pe când aşa, ratând o carieră comună, deşi ai avut de îndurat destule greutăţi şi vicisitudini, prin muncă asiduă şi neîntreruptă, ai devenit, în ţara ta, în limba ta maternă, unic, fără egal…”
De unde rezultă regretele mele că n-a rămas ofiţer al armatei imperiale? Desigur că din superficialitatea lecturării textului de către C.C. Dacă nu cumva vor fi şi alte motive,
necunoscute mie…
În ceea ce priveşte deducţia că nu aş fi un admirator al primelor realizări literare ale lui L.R., ea este perfect adevărată, dar îmi e totuşi greu să cred că autorul ei, posedând un atât de rafinat gust literar, se poate entuziasma de calitatea unor texte precum Traiul, În lumea bozgoanelor, Codrea, Ofilire etc.
Ajungem şi la Fanny , soţia scriitorului, pe care, în opinia criticului, o ,,fixez într-un insectar al veninoşilor”. Oare cam unde ar trebui s-o plasez, atât timp cât absolut toţi cei care au cunoscut-o au fost îngroziţi de caracterul ei, unii etichetând-o drept o ,,fiinţă infernală” ? ( vezi şi întâlnirile ei cu Riţa, Ludovica, Miţi, Ovidiu etc.) Într-un insectar al apostolilor sau al sfintelor neprihănite? Am fixat-o exact acolo unde îi era locul, într-un panoptic al monştrilor, unde va rămâne pe veci în istoria literară, o ,,nevastă nefastă”, o persoană malefică, plină de fiere şi otravă în toată fiinţa sa. Datorită influenţei sale machiavelice, Liviu i-a amânat mereu venirea lui Emil în Regat, expunându-l apoi, prin ricoşeu, tragicului său destin. Că, aflând ulterior despre martiriul fratelui său, romancierul
-nu şi Fanny ! – a avut numeroase şi dureroase mustrări de conştiinţă, e perfect adevărat şi o mărturiseşte el însuşi într-o conferinţă al cărei text a fost publicat ulterior în volumul Amalgam ( cu exagerările de rigoare, proprii lui L.R. atunci când trata un subiect care le era străin ascultătorilor sau cititorilor săi – vezi ,,odiseea” descoperirii locului în care era înhumat Emil – ). Mai spune scriitorul: ,,Apostol Bologa însă n-are mai nimic din fratele meu. Cel mult câteva trăsături exterioare şi poate unele momente de exaltare.” Romanul Pădurea spânzuraţilor este, aşa cum recunoaşte şi autorul lui, o operă de ficţiune, pornită de la un sâmbure de adevăr. Emil al meu, în schimb, în cele peste două sute de pagini pe care i le-am dedicat în economia romanului, reflectă perfect realitatea şi e sută la sută autentic, spre deosebire de Apostol Bologa, un personaj de roman cu o coloană vertebrală extrem de flexibilă.
În volumul trei, cel în care C.C. are falsa impresie că îi reproşez romancierului faptul că nu şi-a ajutat – atunci când putea s-o facă – mama, fraţii şi surorile, nu am nicio clipă impresia că îl critic pe omul care a fost L.R., ci relatez doar întâmplări din care cititorul poate trage concluziile care i se par fireşti. Şi, înainte de a se hazarda în afirmaţii fără acoperire, critical literar ar fi trebuit să-şi aducă aminte despre prefaţa pe care am scris-o la volumulNeamul Rebrenilor către Liviu (Ed. Academiei, 2008), volum pe care îl are în bibliotecă, unde chiar că nu sunt un partizan al cererilor de ajutor venite din partea celorlalţi membri ai familiei. Prefaţă pentru care am şi primit câteva bobârnace din partea unor cititori care mi-au reproşat că îl părtinesc pe L.R. în relaţia cu familia sa de sânge.
Desigur că romanul familiei din care fac parte nu trebuie comparat cu studiile biografice ale diverşilor cercetători rebrenieni. Care, mulţi dintre ei, nu cunoşteau aproape nimic despre ceilalţi Rebreni în afara lui Liviu.Din păcate, nici despre viaţa acestuia nu erau bine informaţi. De unde ar fi putut şti amănunte din vieţile celorlalţi, când n-au trăit laolaltă cu ei şi nici măcar nu l-au cunoscut pe vreunul, atât timp cât au fost în viaţă? Încă mai sunt creduli printre ,,rebreanologi” care au luat de bune inepţiile şi aberaţiile debitate de Fanny şi Puia, două femei care au trăit alături de L.R. timp de peste trei decenii şi care, după atâta amar de vreme, încă nu cunoşteau mai nimic despre familia ardeleană a acestuia ( a se citi scrisoarea Fannyei către Livia Hulea-Rebreanu, inclusă în volumul meu , Minciuna şi impostura, ed. Gramar, 2000, în care printre altele, Fanny nu cunoştea nici măcar prenumele socrilor săi, părinţii lui Liviu ! ). Şi mai sunt unii care încă se bat cu cărămida în piept, susţinând filiaţia Puiei, pe care o consideră ,,fiica lui Rebreanu”, în pofida tuturor evidenţelor faptice şi scriptice. Ăştia să fie biografi rebrenieni ? Să fie clar, nu mă refer la aceia care au studiat zeci de ani fenomenul rebrenian şi sunt în perfectă cunoştinţă de cauză, ci la neaveniţii care au ştiricit şi ei câte ceva despre L.R. şi s-au trezit peste noapte mari analişti şi autori biografici.
Într-un alt paragraf, mi se reproşează ,,ranchiuna” cu care îi rememorez viaţa personajului principal al romanului, blamându-l ca om şi imputându-i slăbiciunile. Pe care, zic eu, le avea din plin, ca noi toţi ceilalţi, pentru că, vorba aceea, ,,nimeni nu-i perfect”. Şi chiar e obligatoriu ca defectele unui om să fie în permanenţă camuflate şi dosite, pentru că aşa le-ar conveni unora sau altora? Scriind cartea, mi-am asumat acest risc de-a scoate adevărul la lumină.
Cât priveşte cuvântul ,,curvă”, pe care C.C. l-a citit ,,de nenumărate ori în dreptul acelei femei” (Fanny), el este folosit de cel mult trei –patru ori în cuprinsul celor 2.270 de pagini ale romanului, şi nu se referă neaparat la soţia scriitorului. O fi avut criticul altceva în minte atunci când le-a răsfoit ,,pe repede înainte”…
În concluzie, în opinia distinsului Constantin Cubleşan, a arăta imperfecţiunile unui om înseamnă a-l umili. A-i ascunde defectele şi a-i cânta osanale înseamnă a înfăţişa realitatea. Asta se doreşte în continuare, să ne furăm singuri căciula? Dacă aşa stau lucrurile şi dacă unora nu le place sinceritatea – chiar dacă e neconvenabilă pe alocuri – atunci n-au decât să se complacă şi pe mai departe în minciună şi să rămână cu ea în braţe pentru tot restul vieţii lor. Poate le va ţine de cald iar adevărul nu le va mai da atâtea frisoane.
Ilderim Rebreanu
Posted on: februarie 23, 2014
Filed under: anunturi culturale
Comments