blog EgoPHobia

proza din EgoPHobia #17

Written by Revista EgoPHobia

Eu ca rinichi

de Dan Pandici

Eu sunt rinichiul lui Sergiu. Mai bine spus, acum sunt rinichiul lui Sergiu. Am fost al lui Traian. Nu vă gândiţi că e vorba de împăratul Romei, care împreună cu învinsul său dac, străbunul nostru Decebal, au jucat rolul de părinţi ai poporului român, adică au făcut etnogeneza din care ne tragem cu toţii, cum ne învaţă în manualele de istorie. Nu sunt aşa de stafidit şi ramolit. Şi nici nu sunt nemuritor, atâta vreme cât şi purtătorul meu, omul sau organismul uman, cum doriţi s-o luaţi, nu este. El este aşa doar în filmele contemporane proaste şi în anumite legende antice, prin devenire. Cu alte cuvinte, în ficţiuni, baliverne, după părerea mea mai frustă şi directă. Dar să revin la apartenenţa mea. E un Traian mult mai tânar, de 43 ani, de meserie şofer pe maşina guvernamentală, locuitor al nou vopsitului cartier-dormitor bucureştean, Berceni.
Nu era rău să-l servesc pe Traian. Ce-i drept, nici ideal. Până la urmă, orice job, cât de plăcut ar fi, având inoculată clar ideea de datorie, sarcină, obligaţie, presupune o anumita doză de neplăcere, de monotonie, pe termen lung, iar în cele mai rele cazuri, chiar de mult comentatul şi dezbătutul stress. Oricum îl aveam partener în activităţile mele curente si pe geamanul meu, încercând să ne împărţim şi să ne achităm de sarcini cât mai bine cu putinţă pentru Traian, învelişul nostru cu suflet, să zic asa. Părerea mea, de profesionist, este ca ne faceam bine treaba la locul de muncă, adicătelea în aparatul excretor, caci acolo ne aveam “birourile”. Eficienţă şi calitate, astea erau motto-urile noastre, doar n-o să ne cereţi simţ artistic când rolul nostru este cu totul altul şi mult mai pragmatic în interiorul organismelor voastre, care în legătură cu prestaţia noastră profesională, pot face, crea multe minunăţii sau dimpotrivă. Ei? Păi vedeţi? Să ne fie clar, şi pentru cei puţini, cred, care nu ştiu exact cu ce ne ocupăm, declar pe propria răspundere: rolul meu principal este excreţia, ca să folosim un termen academic consacrat, desi as prefera o exprimare mai populară, pe înţelesul tuturor, desertare sau depunere, na!, realizată prin filtrarea sângelui, combustibilul cel mai de preţ al lui Traian, dar şi al lui Sergiu, şi al tuturor semenilor lor! Adică îi ajut să elimine prin urină, deja îi simt mirosul parcî, spunându-vă astea, substanţe inutile (sunt cu grămada!) şi nocive (şi astea-s destule!), produse de inşii înşişi (ha, ce-mi place cum sună asta!) sau luate de-aiurea.
Pe parcurs, o să vă mai spun câte ceva despre ce fac, ca şi activităţi secundare. Dar toate la timpul lor.
Aşadar, Traian, nu ne dădea mari bătăi de cap. Nu prea făcea excese, bea rar în weekend câte-o bere la un meci de fotbal sau când îi făcea careva vreo vizită, de fumat, o făcea regulat dar în proporţii suportabile plămânilor, cu care ţineam legatură destul de strâns, iar despre femei, ce pot să vă zic, dacă tot am ajuns să trec în revistă cele mari trei vicii ale omului modern, se cam plictisise de nevastă-sa cu care trăia la greu şi la bine, în ordinea asta (pentru corectitudine), de vreo 20 ani. Ies din categoria viciilor şi va mai relatez că acesta avea şi un băiat de 19 ani, în clasa a XII-a B la un liceu de mate-fizică, care făcea prostioare inerente vârstei, dar nu chiar aşa de mari cât să ajungă şi la urechea insensibilă a lui Traian, în acest sens mama sa şi aceeaşi soţie a românului cu nume de roman, acţionând ca un tampon, un filtru dens despărţitor, ceea ce convenea de minune tustreilor. Serios, vă zic.
Îmi place denumirea care mi-au dat-o latinii, când m-au descoperit “ştiinţific”, şi anume ren, care în limba în care vă scriu acum mai înseamnă şi animalul acela nordic, rudă cu cerbul… Nu ştiu să vă spun dacă asta înseamnă ceva, dacă există vreun simbolism în legătura cu asta. Îi las pe alţii să dezvolte atari paralele sau meridiane între mine şi confraţii mei şi renii pădurilor nordice înzăpezite… Brr, deja mi s-a făcut frig. De obicei, când li se întâmplă asta subiecţilor, în speţă oamenilor ce ne poartă într-înşii, încep să facă drumuri dese la toaletă, picurându-se economic ca să aibă suficient şi la următoarea tură… Am un singur sfat pentru aceştia: păziţi-vă mijlocul, adică exact zona în care îmi desfăşor activitatea profesională.
Pot spune că am un dinte (auzi ce anomalie din partea unui rinichi?) împotriva recentei descoperiri a rinichilor artificiali, care epurează sângele de deşeurile sale, zice-se chiar mai bine decât cei originali, de la Mama Natură. Ce blasfemie! Câtă ingratitudine! Păi să nu le doreşti chisturi, pietre-cataroaie şi cancer la rinichi alora de produc şi vântură asemenea aberaţii medicale ? Mai bine propria extincţie în corpul unui astfel de nenorocit, care pătimeşte şi el prin dureri renale, decât dispariţia lentă dar sigură a noastră şi a utilităţii noastre, ca organe principale ancestrale…
Dar hai mai bine să vă povestesc cum am ajuns în fosele lombare ale lui Sergiu din cele ale lui Traian, unde repet, mi-era bine, asistat fiind şi de geamănul meu natural.
Traian este un om. Ca orice om, are şi el slăbiciuni. Vicii nu prea, doar aţi văzut, dar slăbiciuni da. Una din acestea este pasiunea pentru produsele electronice de ultimă generaţie, şi în special pentru televizoarele color cu diagonală mare şi ecran plat, cum a văzut el în zeci de reclame la TV. Probabil obsesia asta i se trage şi de la faptul că pe vremea “epocii de aur” nu avea decât un televizor alb-negru Diamant cu un program TVR de 2 ore pe zi şi bulgari văzuti printre mii de paraziţi, urcând şi coborând din tubul catodic, cu antena mutată şi răs-mutată în variate poziţii. Adică frustrări.
Doar cu salariul lui şi ajutorul ce-l primea soţia de la stat, ca pensionată medical temporar, de vreo 3 ani, fără vreun orizont palpabil de re-angajare, nu se punea problema de un astfel de lux în apartamentul său de bloc. Ideea unui credit de la bancă nu-l încânta, deoarece simplul gând că din salariul lui modest ar trebui să plătească şi rata lunară pentru câţiva ani buni îl făcea să scrâşnească din dinţi şi să şuiere o înjurătură pitorească, de viaţă. Zi de zi se muncea cu gândul ce anume biznis, ce inginerie financiară să facă pentru a realiza un caştig care să-i permită materializarea visului său de om matur, cu familie, aflat între două vârste, anume undeva pe la mijlocul vieţii, în modul optimist de a vedea durata ei…
Pînă când află din gura cuiva că există legal comerţ cu organe şi pe sume bunicele te poti dispensa de câte ceva din tine, în timpul vieţii, dar şi după ce se stinge lumina. A doua variantă nu-l mulţumea, aşa că în prima variantă, se gândea ce anume organ să comercializeze pentru a rămâne în viaţă, ca să se bucure de o ditamai plasmă în sufrageria sa, zapând telecomanda pe zeci de canale. Oare ce organ nu-i afecta grav sănătatea lipsind şi se putea disponibiliza în condiţii bune, în acelaşi timp păstrând un exemplar ca suvenir şi cu utilitate sine qua non?
Vă daţi seama, desigur, s-a gândit la mine nenorocitu’… Să nu-nţelegeţi că-l boscorodesc şi-l blestem acum, dar nu pot să vă zic că mi-a picat chiar bine, după prestarea unor servicii, din partea mea, în mod aproape ireproşabil de peste 40 ani, să se dispenseze de mine, fără prea mari regrete, pentru satisfacerea unei plăceri atât de deşarte, în opinia mea…Mda. În fine.
După ce s-a interesat de formalităţile ce trebuiau întreprinse pentru a mă comercializa, în condiţii legale, la preţul pieţei de profil „renal”, ca să mă exprim aşa, abia apoi şi-a informat soţia, care deşi s-a opus la început, destul de vehement, în ideea că-şi poate periclita sănătatea, bazându-se pe un singur rinichi, în loc de doi, cum a avut atâţia ani, a renunţat pe parcurs, văzând înverşunarea şi încăpăţânarea acestuia în a-şi materializa visul său de om aflat în plină criză psihologică a mijlocului vieţii. Bineînţeles că s-a găsit repede un pacient care să aibă nevoie şi să-şi permită luxul acestui transplant renal.
Sar nişte etape ca să vă spun că după o operaţie de câteva ore la un spital cu un bun renume în breaslă, fără complicaţii pentru mine şi Traian, eram tocmai bun, pus bine la gheaţă, pentru beneficiarul Sergiu, un tânăr de 33 ani, cu stare materiala bună dar cu sănătatea aproape de nivelul mării.
Un cunoscut medic chirurg m-a plasat în abdomenul acestuia din urmă şi m-a ataşat la artera care aduce sânge oxigenat, la vena care îl transportă cu dioxid de carbon şi la uretera (o prietena mai veche…  a mea) care transportă ce produc la vezica cea urinară.
Acest Sergiu, alt nume de rezonanţă romanică!, era un mare crai, un pasionat de viaţă intensă, care nu se dădea în lături de la câte o orgie bahică sau de alt gen…
Lucra ca agent de vânzări la o firmă de telefonie mobilă, cu succese profesionale, era remunerat pe măsură ce-şi îndeplinea obiectivele lunare, carevasăzică avea un salariu plus bonusuri care îi dădeau senzaţia că viaţa merită trăită. Carpe diem, pour les connaisseurs. Burlac, nu chiar convins, dar care n-a prea dezvoltat relaţii durabile, parte din vina lui, parte din vina neînţelegerii partenerei. Zice-se, nu-i înţelegea fierberea lăuntrică ce-l împingea câteodată, la băutură, la extremisme care nu cadrau cu imaginea destul de bună care o avea la serviciu sau la volan când mergea pe teren. Parcă se transforma din momentul în care ieşea pe uşa firmei şi urca în maşină spre a demara în trombă spre casă sau vreun prieten sau vreo prietenă…
Fuma mai des decât vechea mea gazda, Traian, era mai cafengiu, dimineaţa la mahmureală şi desigur bea mai des şi mai spirtos decât acesta. Dacă ar fi fost vorba de bere, n-aveam nimic de comentat, aceasta chiar e indicată în anumite doze de către doctori pentru anumite afecţiuni ale mele, cum ar fi formarea pietrelor. Aciditatea asigurată de orz şi hamei erodează „roca cea calcaroasă” şi-mi redă fineţea şi vigoarea de altădată. Deci „trăiască berea”, cum cântă unii. Credeţi-mă, şi nu glumesc, chiar şi mie îmi plăcea aroma berii, atunci când Traian mai îngurgita o „orzoaică”, cum spunea el, rareori în faţa TV-ului sau la terasă cu un vecin. Dar Sergiului îi plăcea tare malţul american, scoţian sau irlandez, după posibilităţi şi ocazii, cu vechime onorabilă de pe la 1700.
Moderaţia latinului din Berceni nu coincidea cu situaţia lui Sergiu, care, tipic lui în adolescenţă, în iesirile de 1-2 Mai la mare, la Costineşti, striga cât îl ţineau plămânii, cu care am o relaţie profesională şi nu numai, bună, vă repet, „Fără dopuri!”. Era vorba de cele de sticlă, care trebuiau toate aruncate din momentul deschiderii acestora. Nu mai conta pentru el şi starea în care se afla, faptul că poate conţinutul sticlei nu se termina şi putea să ofere senzaţii dionisiace şi a doua zi, băutorului. Nu, ele trebuiau aruncate toate odată în cele mai depărtate direcţii.
Cred că v-aţi cam făcut o idee despre stilul său de viaţă, dezordonat în timpul liber, neafectând decisiv prestaţia sa profesională, firea sa colerică şi agitată ajutându-l chiar în tehnicile sale de abordare şi „agăţare” a potenţialilor clienţi, dar cu efecte latent-nocive pe termen mediu şi lung asupra sănătăţii sale, astfel că nivelul crescut de lichide şi toxine acumulate în organism, împreună cu o medicamentaţie haotică, au condus inevitabil la o insuficienţă renală cronică…Adică i-a afectat iremediabil pe confraţii mei care şi-au pierdut capacitatea de filtrare a surplusului lichid şi toxic din sange. Ea a avut o evoluţie lentă, prezentând puţine semne şi simptome în faza de debut, acesta nefiind conştient de existenţa ei decât când era prea târziu pentru starea deplorabilă a macro-boabelor de fasole. Da, tot la rinichi mă refer, e un joc al meu de cuvinte, măcar pretenţia că am haz rămânându-mi nealterată, în ciuda peregrinării la care am fost supus, şi ca mine atâţia alţi rinichi „sănătoşi” folosiţi ca moneda de schimb sau donaţi în mod generos…între rude.
Întorcându-mă la problema noii mele „gazde”, când funcţia renală a fost mult redusă sub valorile normale, Sergiu şi familia sa, cu care păstra o relaţie destul de apropiată, în ciuda vieţii sale agitate, s-au gândit serios să strângă rândurile şi să facă tot ce este omeneşte posibil pentru supravieţuirea acestuia. Inclusiv cumpărarea unui „ren” sănătos şi apelarea la unii din cei mai reputaţi doctori în domeniu.
Cam aici se unesc destinele complet separate iniţial, ale celor doi eroi ai micii „epopei” transpusă în aceste pagini, la început albe-albe şi avide de o poveste cu sfârşit. Fericit sau nu, e la alegerea mea. Dar poate fi foarte bine şi neutru-gri-sur-cenuşiu, admitand ca negrul ar fi varianta „bestial-grotescă”.
S-au întâlnit astfel, la nivel epidermic, existenţial, nevoia mercantilă a lui Traian pentru o plasmă în sufragerie cu nevoia urgentă a lui Sergiu pentru un organ sănătos, care să-i asigure supravieţuirea anatomică şi pe cale de consecinţă, satisfacerea în continuare a unor minime plăceri de tânăr capabil, cu o promiţătoare perspectivă în faţă.
Iată-mă-s acum, oof, făcând munca a doi foşti rinichi decimaţi de nesăbuinţa posesorului lor, filtrând din greu ce am zis deja ca avem noi, din concepere şi din sarcini de serviciu, de filtrat. Dacă aş fi fost mai curajos şi înzestrat cu minte, aş fi militat pentru renegocierea contractului colectiv de muncă şi stabilirea unor termeni contractuali care să ţină cont şi de părerea şi simţămintele noastre. Însă nu prea e după cum bat eu câmpii acum, cred eu că ţine de voinţa cuiva mai de sus. Şi nu mă refer la om, păcătos încă din grădina lui Eden, de care am auzit şi eu, c-ar fi mai paradisiacă decât chiar veşnicul tânăr Cişmigiu… Până la urmă, a fost „făcut” în săptămâna aceea din Geneză că inima e pentru pomparea sângelui, simţire, dragoste, creierul şi sinapsele sale pentru raţiune şi intelect, organele genitale pentru reproducerea speciei şi pentru plăcerile deşarte şi „păcătoase” ale unor depravaţi, iar eu şi fratele meu cu acelaşi nume, rinichiul, pentru o excreţie corectă şi sănătoasă şi pentru filtrarea apei în exces şi a substanţelor toxice din organism, pare-se o activitate secundară, accesorie, colaterală în comparaţie cu adevăratele activităţi anatomice enumerate mai sus…Trist, dar adevărat. Demult n-am mai fost aşa de conştient şi de lucid privind propriile-mi limite şi mărginiri impuse încă dinainte de a le realiza la maturitate…
Totuşi, n-o să cad în capcana tristeţii şi a melancoliei, întrucât chiar şi eu, din poziţia mea aparent umilă, am o importanţă vitală, necesară, prin serviciile pe care le asigur în mod curent, transferat, detaşat sau nu, la locul de muncă, pentru bunul mers al treburilor în această uzină, care este corpul uman. Un exemplu grăitor în acest sens, e povestea tocmai enunţată, cazul „Sergiu”. Păi, putea el să mai spere la o viaţă mai îngrijită, dar totuşi viaţa, fiinţare, existenţa, mişcare în cele din urma, întru ceva sau înspre cineva, dacă nu eram eu acolo să-mi fac treaba care o ştiu atât de bine? Ia fiţi sinceri o clipă. Ajutaţi-mă să v-ajut… nerecunoscătorilor.

Comments