poezie din EgoPHobia #17
Gândire de Putină (stinking thinking)
de Adrian Ioniţă
În Piaţa Traian,
Lică avea un verişor,
stătea peste drum de clopotul lui Soso,
ne-am dus la el împreună şi
am văzut pentru prima dată o femeie;
era diferită,
s-a apropiat de mine, m-a mirosit, m-a mângâiat uşor pe obraz, apoi
a întrebat, „unde aţi găsit îngeraşul acesta?” şi
s-a aruncat în pat lângă Bebe,
au băut tescovină şi s-au futut în faţa mea lasciv,
căutând reacţii şi umbre pe faţa mea purie.
Deasupra patului, ţiganca cu pipă
era pătată de căcat de muşte, camera se lăţea ameninţător,
Bebe băga pâna la os,
în timp ce femeia începuse să grohăie,
nu ştiam ce să fac, pumnii mi s-au albit în strânsoare,
am sărit peste ei cu furie
şi perdeaua de la ferestră a tresărit usor.
„hai să mergem”
mi-a spus Lică, în bucătărie
erau mititei şi muştar verde, pâine neagră şi sticle de bere
blondă, era 1 mai, era sărbătoare, am mâncat,
am fugit în piaţă
şi ne-am aruncat în genunchi printre oamenii din înghesuială,
monede argintii de un leu cădeau sub tejghele,
le strângeam febril,
în timp ce beţivii şi soldaţii veniţi în permisie
ne călcau pe mâini cu bocancii.
14 lei a fost prima mea leafă, aveam ochi buni şi
mâna subţire, Lică a strâns opt, mă simţeam mândru
şi victorios, ne-am cumpărat cornete de seminţe,
înşurubate în discursurile lui Dej,
25 de bani unul mare, le vindea o babă lângă Shari Neni,
dovleac portocaliu, miros cald de prăjeli,
se spărgeau între dinţi.
insecte sărate.
***
mă simţeam diminuat, intractabil,
pentru mine conta
alianţa cu o lume necunoscută, mai mult decât
identificarea cu cea în care trăiam.
©1973 Adrian Ioniţă
***
L-am împuşcat cu sentimentul că îi fac o favoare,
că îl scot din mizeria propriei sale poveri,
apoi am simţit deodată, că lumea devine strâmtă,
că existenţa mea s-a subţiat,
ceva debilitant şi paradoxal mă incapacitează,
o slăbiciune care te face să te simţi precar,
eventual,
devenea din ce în ce mai clar că trebuie să fac ceva,
că pierd autonomie,
martori invizibili, un moment fără recurs, pe care îl simţeam
neterminat,
să merg până la capăt, să termin această scenă?
îmi pregăteam involuntar apărarea,
un discurs lung şi patetic despre condiţia umană,
şi alianţa mea mistică cu Universul Moral,
martorii dădeau din cap a aprobare,
o tăietură de lamă a împărţit încăperea în forţe egal justificate,
binele si răul sunt noţiuni abstracte, nu sunt pregătit emoţional
pentru remuşcări.
***
demonic
ai dus o viaţă lipsită de improvizaţii, cu schimbări impreceptibile,
supa se servea nesărată şi singura băutură în casă era vişinata.
la unsprezece ani, mi-ai făcut cadou Cartea Ateistului
pe care o răsfoiam pentru poze,
altfel ce pot să
spun?
***
momentul a sosit inevitabil,
l-am simţit în aer, o dezintegrare în stagii,
în care orice subterfugii cereau un preţ, în care devenise fantomabil
că te aşteptai să fiu ca tine, să îţi absorb neputinţa şi vinovăţia,
un martiraj pe care n-am vrut să îl accept
şi atunci,
ai devenit un monstru, ai scos cureaua, ai dat cu sete şi sălbăticie
până când
catarama a început să sfâşie bucăţi de carne din mine,
în timp ce
te priveam cu o curiozitate tăcută, încercând să ghicesc
cine sunt pentru tine, pe cine ucid
demonii tăi,
dădeai în carne din carnea ta, vedeam
disperarea din ochii tăi şi strângeam
din dinţi întrerupt de urletul
de pasăre rănită al mamei,
când
ai aruncat cureaua,
ţi-ai şters borboanele de sudoare şi ai ieşit din cameră.
A fost ziua transferului inexorabil de autoritate,
ordinea în care se umplea farfuria de supa la masă
s-a schimbat,
şi modul nostru primitiv de a supravieţui a suferit o
transmutare eliberatoare,
de parcă am fi ieşit dintr-o iarnă lungă.
Posted on: martie 20, 2008
Filed under: EgoPHobia-17
Comments